Ziua in care stema s-a sfarsit (IV)

(continuare)

La intersectia cu Calea Dorobanti, bulevardul Dacia era blocat de soldati. Nu ne-au dat voie sa trecem asa ca am coborat pe langa Hotel, cu gandul sa ajungem la amabasada Marii Britanii.

Glasurile ni se inmuiasera putin insa, de cum am intrat pe strada Jules Michelet am inceput sa scandam din nou cat puteam de tare. Din cladirea Ambasadei un functionar a iesit si a inchis grabit portile din metal apoi a intrat rapid in cladire. Era pentru prima data cand vedeam “Aliatii in mijlocul actiunii” si a fost ca un pumn primit in stomac.

Am iesit cu totii in Magheru. Un lant de soldati bloca trecerea spre Universitate. In spatele soldatilor, impunator, un tanc. Fara a avea de ales, ne-am indreptat din nou spre Piata Romana. La putina vreme dupa ce ultimul dintre noi a intrat pe Magheru, soldatii au inceput sa se miste in directia noastra. In urma lor, huruind, tancul s-a pus in miscare.

In Piata Romana erau deja cateva sute de oameni. Soldatii s-au oprit la limita bulevardului Magheru; tancul ceva mai spate. Pe deasupra noastra un elicopter se invartea in cercuri asemenea unui uliu. Undeva, la etajul blocului “de la coloane”, o doamna vorbea la un telefon verde, privind spre multime.

In chip bizar, asemeni acelora care asociaza marul cu culoarea rosie, eu si astazi asociez capitalismul cu o doamna vorbind la un telefon verde, de pe balconul unui bloc situat in centrul unui oras mare…

Seara ne-a gasit infrigurati, cu elicopterul zburand deasupra noastra. Cateva sute de persoane; in mod cert pana intr-o mie. Nu se mai scanda decat sporadic. Pur si simplu nu vroiam sa plecam spre case. Nu vroiam ca totul sa se termine. Pe Magheru aparusera primele dube ale militiei.

La un moment dat, elicopterul n-a mai aparut. Cineva a sesizat lipsa zgomotului pe care acesta il provoca. Iar linistea a devenit dintr-o data apasatoare.

Se inserase de-a binelea cand am auzit primele tipete. N-am avut timp sa-mi dau seama de unde veneau; multimea navalea innebunita inspre mine. Mi-am luat prietenii si am fugit spre cladirea veche a ASE-ului: stiam o poarta in spatele unei curti din dreapta cladirii care dadea spre strazile din spate.

O mai stiau si altii pentru ca navaleau si ei intr-acolo. Niciunul dintre noi nu stia insa ca poarta era de asta data inchisa. Am fost nevoiti sa facem cale intoarsa. La iesirea din curte, militienii ne asteptau: loveau cu bastoanele la intamplare, tarandu-i in dube pe cei cazuti.

Am reusit sa ne strecuram printre ei si sa fugim, cu multi altii, spre Caderea Bastiliei. Multimea fugea in dezordine, lasand in urma tipete si zgomote de bocanci. Am zarit doi tineri intrand intr-o curte, chiar in fata mea. Se pregateau sa intre in casa. “Deschideti-ne si noua!” le-am strigat.

S-au oprit pentru o clipa amandoi. Au venit impreuna, au deschis poarta – “Haideti! – si au inchis-o la loc. Am intrat cu totii in casa, fara sa scoatem un cuvant. Nu ne-am spus nimic multa vreme dupa ce bocancii incetasera sa se mai auda.

Intr-un tarziu, el a indraznit sa aprinda o veioza. Ea ne-a intrebat daca vrem o cafea. Nu a asteptat raspunsul: a intrat in bucataria cufundata in bezna si, dupa un timp, a iesit de acolo cu un ibric cu cafea cu inlocuitori.

“Ce credeti ca s-a intamplat cu ceilalti?”, a intrebat ea. Am privit cu totii in jos. “Am auzit ca ne-au fotografiat pe toti” a spus, intr-un tarziu, el. “Si ce-or sa ne faca? Am fost prea multi” am spus eu, pentru a-i linisti.

“Bunicul meu a fost in lagar. Macar duc traditia mai departe. Daca ar mai fi trait, in mod sigur ar fi fost mandru de mine” mi-am spus in gand, pentru a ma incuraja. Am rams la cei doi pana tarziu in noapte. Nu le-am aflat niciodata numele si nu i-am mai vazut de atunci. Stiu doar ca sunt oamenii care ne-au adapostit.

Cand am plecat spre casa, strazile erau impanzite cu soldati si militieni. In mod neasteptat, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Ca si cand asa ar fi fost de cand lumea: ca noaptea centrul Bucurestiului sa fie intesat de oameni in uniforme.

Aveam sa aflu abia mai tarziu ca aceia care au fost urcati in dube au fost dusi la Jilava si supusi unor chinuri cumplite. Si tot mai tarziu aveam sa aflu ca la Universitate murisera oameni.

A doua zi, pe 22 decembrie, gloantele aveau sa suiere pe langa mine. Iar tricolorul avea sa apara, pentru prima data, fara stema.

21 decembrie: ziua in care stema s-a sfarsit…

Mai multe insemnari din sectiunea: Interioare
Mai multe insemnari despre:

Abonare:

Poti citi insemnarile de pe acest blog prin RSS (click aici) sau te poti abona prin email (click aici).

1 comentariu la “Ziua in care stema s-a sfarsit (IV)”

  1. [...] Ziua in care stema s-a sfarsit (IV); [...]

Scrie un comentariu:

Poti folosi: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>