Radu era foarte fericit: începuse de câteva zile clasa întâi, iar astăzi își făcuse o prietenă nouă. O fetiță blondă și zurlie pe care a alergat-o de la un capăt la altul al parcului pentru ca apoi să se ascundă amândoi într-un soi de tub de pe terenul de joacă, unde să-și poată spune, în liniște, secrete numai de ei știute. Pentru că, nu-i așa, de aia se numesc secretele “secrete” – că să le pui într-un tub și să le lași ascunse acolo, fără să mai știe cineva de ele.
A continuat să fie foarte fericit și după ce am plecat din parc.
– Astăzi am luat la școală o mulțime de “B”! mi-a spus el vesel, în timp ce se rotea în jurul unul stâlp de pe trotuar. “B”, adică bine, nu “FB”, adică foarte bine, pentru că am greșit puțin. Dar e bine și B chiar dacă nu e FB, pentru că înseamnă că e bine și eu astăzi am luat o mulțime de bine!
Îmi imaginasem în fel și chip ziua în care va trebui să-l îndemn să fie ceva mai sârguincios (cuvântul pe care tocmai l-am folosit e o dovadă că m-am gândit mult, poate prea mult la asta). Eram ferm convins că am luat în calcul toate variantele posibile și, sincer, mi-aș fi dorit ca ziua această să vină cât mai târziu. Dar, asta e, n-a fost să fie așa.
– B nu e tocmai bine, Radule.
– Cum așa? B înseamnă că e bine, că am greșit doar puțin, dar că tot e bine!
Zbang! Toate planurile mi se prăbușiseră în cap din înaltul cerului. Și, debusolat, nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce va urma.
– Vezi, Radule, unii dintre colegii tăi vor avea mai mulți de FB. Și atunci vor fi înaintea ta dacă tu nu vei fi mai atent și vei lua și alți B…
– Dar eu nu vreau să mă întrec cu colegii mei! Pentru că, doar sunt colegii mei!
Zbang, zbang!
– Vezi, Radule, e ca într-un joc dintr-alea, de ale tale. Sunt mai mulți prieteni care joacă, dar cei mai atenți se clasează pe locul întâi. Așa și la școală: cei care au mai mulți FB vor lua locul întâi.
– Cum așa vor lua locul întâi?
– Păi când terminați clasa întâi se vor da premii, nu știai?
– Nuuu…
– Da: începând cu clasa întâi se dau premii la sfârșitul fiecărui an. Nu ți-a spus nimeni asta?
– Nuuu…
– Iar cei care au cei mai mulți FB, iau premiul întâi, cei care au și B…
– Dar eu nu vreau să mă lupt cu colegii mei! Pentru că sunt colegii mei!
S-a oprit din drum, rezemându-și privirea de bordura cenușie. Plângea.
O fracțiune de secundă am rămas înmărmurit. O fracțiune de secundă lungă cât o veșnicie.
Nimeni nu mă pregătise pentru asta. Nimeni nu mă prevenise că va trebui să explic copilului meu că, deși rațiunea și bunul-simț sunt de partea sa, tatăl său îl va îndruma pe un drum ce duce într-o altă lume. O lume în care bine nu mai e demult suficient de bine, o lume în care ești nevoit să lupți pentru șansa de a lupta, o lume plină de colegi, dar cu foarte puțină colegialitate.
Îl țineam lipit de mine, iar el continua să plângă. Și eu simțeam că am în mâini un satâr invizibil și că îi tai cu el ciozvârte din copilărie. Pentru că așa trebuie. “Dar de ce așa trebuie?”, mi-a răsunat în minte o voce venită din propria copilărie. “Pentru că așa trebuie!”, a răspuns satârul.
– Nu mai plânge Radule, nu e nimic grav… Dacă vei fi un pic mai ambițios și mai atent, o să vezi, vei lua numai FB!
– Dar eu nu de asta plâng! Plâng pentru că nu vreau să mă lupt cu colegii mei! Ce înseamnă ambițios?
Iar eu am învârtit satârul deasupra capului și am început să-i explic.
– Vezi, Radule, e exact ca în jocurile alea ale tale…
Și mai m-am urât puțin.
