„Să nu-mi spui că ești prea în vârstă pentru mine”, îi spuse rezemându-se de zid, alături de el.
Clubul era arhiplin la acea oră. Ca de obicei, lume pestriță, venită acolo dintr-un soi de reflex social. Un zumzet general și o vibrație continuă: oameni care încercau să comunice – sau doar să se facă auziți -, dezvoltând mișcări savante în drumul către bar.
Rămase încremenit, cu paharul la câțiva centimetri de buze, privind-o peste marginea lui ca de pe un alt țărm. Lui i se adresase? Ea îi susținu privirea, zâmbind. Da.
Bău din pahar, apoi zâmbi și el: nu-i trecuse prin minte să întâmpine o femeie cu „ești prea tânără pentru mine”. Deși uneori gândise așa. Dar nu asta îl amuza. Ci faptul că femeia de lângă el reușise să-i spargă reflexele de autoapărare cu doar câteva cuvinte.
„Ok”, spuse, ciocnind paharul de al ei. Apoi s-au contopit împreună în furnicarul uman. Vorbind vrute și nevrute. Bând vrute și nevrute. Uitând vrute și nevrute.
Câteva ore mai târziu, plecau împreună din club, cu gândul de a merge „într-un loc mai liniștit”. Undeva „unde să se și audă”, deși depășiseră deja nevoia de a-și auzi cuvintele. Sau tocmai de aceea. Ea îl ținea de mână, iar el se simțea, ca de obicei, stângaci. Mereu i se părea că ține de mână fie prea jos, fie prea strâns, fie prea rigid. Mereu i se părea că ține de mână prea imperfect pentru cât de perfect ar trebui să fie acest simplu gest. Așa că își eliberă degetele și o cuprinse de după umeri.
Ea i se cubări la piept. Și deși știa că va face asta, gestul ei îi produse plăcere. „E una dintre acele nopți în care toate berile sunt bune și toate femeile sunt frumoase”, își spune în gând, pentru a-și pedepsi astfel accentul de sentimentalism.
Au mers o vreme fără vreo țintă anume. „Ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la București: că străzile îți pot fi pe cât de cunoscute sau pe cât de necunoscute îți dorești”, i-a venit la un moment dat să-i spună. În loc de asta, s-a trezit sărutând-o în plină stradă. Un sărut întrerupt de claxonul unui taximetrist și de țipetele unor pescăruși rătăciți prin văzduh.
Dimineața l-a găsit ieșind pe ușa unui bloc dintr-o zonă necunoscută. Soarele îl zgâria pe retine, iar forfota din jur se revărsa asupră-i, asurzitor. Iar el zâmbea. Și fără să știe de ce, avea chef să fredoneze. Dar cum nu știa ce, se mulțumi să rupă o păpădie și să o așeze, școlărește, pe singura bancă de pe alee.
Apoi își croi drum printre oamenii acelei dimineți uitându-se după un taxi.
