Îi simțea respirația cântând pe umărul lui. Cântând? Da, știu, pare exagerat. Însă lui așa i se părea. Pentru că în ritmul respirației ei îi veneau în minte tot felul de melodii. Iar el le asculta, simțindu-și gândurile aproape dansând, dar temându-se să se miște. Ca nu cumva să o trezească.
Oare chiar dormea?
Plecase, cu ore în urmă, din București. Din cea mai mai “împietrită” dintre gările posibile. Pentru că în Gara de Nord nimic nu se schimbă cu adevărat: deși fețele sunt altele, furnicarul ăsta uman rămâne mereu același. Poate și din pricina asta, întotdeauna se urca în tren deja plictisit. Și, oftând, aștepta ca bucureștenii să se transforme în mitici.
Puține lucruri pot fi mai monotone în viață decât o călătorie cu trenul prin TeleOltenia. Iar de parcă pedeapsa asta nu ar fi fost suficientă, urmau Craiova – măiculiță, câți olteni! -, peisajul sfârșitului lumii de la Ișalnița și, după o veșnicie sau două, dealul de la Balota. Granița lui de lume.
Pentru el, scrâșnetul roților luându-se la luptă cu dealul însemna sfârșitul calvarului. Pentru că, după deal, lumea era alta. Oamenii, peisajul, totul. Iar faptul că se apropiau de Severin, orașul lui natal, era doar un bonus.
Așa că, rămas singur în vagon, lăsă amintirile să-i inunde simțurile și sufletul. Se bucură la vederea Dunării, se bucură de luminile apusului peste malul sârbesc – ljuba ljubavi -, se bucură la vederea Cetății Severinului și se bucură că Dunărea rămăsese cu el și după ce trenul trecuse de oraș.
Începuse să se însereze când ușa compartimentului s-a deschis.
– Liber? a întrebat ea, din politețe.
– Liber, îi răspunsese, făcând un gest larg cu mâna.
Și, ignorând celelalte locuri libere, ea s-a așezat lângă el.
Au stat așa, deșirând tăcerea din șinele de tren, până după lăsarea întunericului. Afară era deja noapte – și la fel și în vagonul lor – când ea își așezase capul pe umărul lui spunând cel mai firesc “pot să mă așez aici?” din câte se pot imagina. “Da”, reușise el să rostească abia după câteva secunde.
Știți senzația aceea când, după ce ești de suficient de mult timp împreună cu cineva, te simți, în îmbrățișarea sa, acasă? Ei bine, în chip cu totul surprinzător, era chiar senzația aceea.
Așa că acum stătea nemișcat, simțindu-i respirația pe umărul lui. Oare chiar dormea? Ar fi fost atât de ușor să se întoarcă puțin și să o privească pentru a se convinge… Însă nu vroia să strice magia acelei nopți; uneori, dovleacul fermecat se poate transforma chiar și într-un vagon de tren.
– Am să cobor în curând, a șoptit, la un moment dat, ea. Iar tonul îi era cald, ca o respirare.
– Bine, a șoptit el, ascunzându-și tristețea printre razele lunii.
A dispărut în noapte, printre felinare și umbre. Iar el i-a căutat silueta chiar și după ce știa că nu avea cum să o mai vadă. În curând avea să ajungă la Timișoara. Iar după două zile avea să se afle pe același drum, într-un cu totul alt vagon de tren.
Și, undeva, între Timișoara și Severin, pe drumul de întoarcere spre un oraș adesea prea împietrit pentru a mai avea timp și de suflet, și-a adus aminte. De ea, de oamenii și locurile pe care le iubea și de cine era cu adevărat. Și i s-a făcut dor.
