Uneori, sufletul ți se zdrelește atât de tare încât ți-e teamă să mai simți. Și nu îți dai seama că teama asta rănește mai adânc decât orice. Că infectează tot ce atinge. Nu îți dai seama că teama asta mutilează. Pentru că ești doar un om. Și, ca orice om, trebuie să îți aperi sufletul. Doar e al tău. Așa sfărâmat cum e. E al tău și trebuie să strângi cioburile de pe jos, să te aduni și să mergi mai departe. Unde mai departe? Cât de departe?
Cu toții trecem prin astfel de momente. Și le spunem celorlalți ceea ce am fost învățați să ne spunem nouă înșine: că orice șut în fund e un pas înainte, că am ieșit întăriți din toată tărășenia, că tot răul a fost spre bine, că am învățat o lecție de viață. Și alte un milion de chestii asemănătoare, presărate cu un alt milion de citate motivaționale și memorabile. Căcaturi.
Tot ceea ce învățăm este să purtăm măști, platoșe, carapace. Și să defilăm cu ele prin lume ca la o paradă a modei. Unii se ascund după ironii. Alții sub sarcasm. Alții își setează standarde și liste. Fiecare după cât îl duce capul sau orice altă parte a corpului. Pentru că de orice poate fi vorba, numai de suflet nu. “Trebuie să ne protejăm sufletul. Neapărat, trebuie să ne protejăm sufletul. Că doar e al nostru. Și altul nu avem…”
Iar sufletul, săracul, ajunge prizonier într-o închisoare a bunelor intenții. Zace acolo și se usucă, fără ca noi să ne dăm seama că îi suntem gardieni. Se usucă până când devine o amintire, iar închisoare pe care i-o construim devine mai mare, și mai mare, mai plină cu sclipici, mai poleită, “lume, lume, ia uitați-vă ce frumos strălucește! Cum închisoare? Care închisoare? Acesta este castelul visurilor mele!”.
Adevărul este că mereu ne pedepsim sufletul. Îl pedepsim ca și când el și numai el ar fi vinovat. Îl pedepsim ca părinții aceia tembeli care când își văd odrasla că a căzut la joacă și plânge din toți rărunchii încep să urle și să-i care scatoalce: “de ce n-ai fost mă atent pe unde te joci? Tâmpitule!”.
Uneori ne zdrelim sufletul atât de tare încât, sub hohotele noastre de plâns, nu ne mai auzim sufletul cum plânge.
