“Vreau să fiu cosmonaut!” sau “vreau sa fiu scafandru!” sau “vreau să fiu Tony Stark” (sau “vreau să fiu social media guru!” 😛 ) – sunt cuvinte pe care, sub o formă sau alta, cu toții ni le spunem atunci când suntem copii.
Și apoi creștem. Și începem să ne spunem “vreau să am o bicicletă”, “vreau să am un moster truck”, “vreau să am o un smartphone”, “vreau să am o tabletă”.
Și continuăm să creștem: “vreau un unchi bogat în Noua Zeelandă”, “vreau să fiu Bill Gates”, “vreau fiu om de afaceri”, “vreau să am un avion, o insulă și un iaht pe care să încapă toți prietenii mei”.
Și, visând cu ochii deschiși, continuăm să creștem. Și începem să auzim vocile: “Lasă-le dracului de vise! Visele nu țin de foame. Maturizează-te!”. Da, maturizează-te odată… Hai, intră în rândul lumii!
Și te maturizezi: “vreau un apartament al meu”, “vreau un autoturism”, “vreau un credit pe 30 de ani și un job care să nu-mi provoace ulcer în următorii cinci”…
Iar după ce te maturizezi visele încep să ți se îndeplinească. Doar că, la un moment dat îți dai seama că asta nu are nici cea mai mică legătură cu lucrurile la care ai visat. “La dracu, oare la ce visam?” Nici nu îți mai amintești. Dar simți că nu la asta.
Și cauți să vezi ce te nemulțumește. Cauți să vezi unde ți s-au dus visele și, tot ce afli, este că a trecut o mulțime de timp și că timpul acesta trecut se numește, simplu, “viața ta”. Și îți dai seama că în cea mai mare parte din “viața ta” ai alergat după care ai fost învățat să alergi, că ai visat la lucruri la care ți s-a spus să visezi și ca te-ai ales cu dezamăgiri pentru care ți s-a dat un întreg rucsac cu etichete frumos tipărite: “fruntea sus, asta este viața, mergem mai departe!”.
Și nimeni nu mai îți spune că ai crescut și nimeni nu îți mai spune că te maturizezi. Și te întrebi: oare de ce nimeni nu îi învață pe copii să spună simplu: “când mă fac mare vreau să fiu fericit”?
(Da, în imagine sunt eu,
la vârsta la care nu știam prea bine ce e cu păpușile și nici nu aveam cont pe facebook)
