Regina nopții

Îmi făcusem un obicei de a sări noaptea pe fereastră. Sigur, aș fi putut să ies și pe ușă, dar asta ar fi însemnat să ocolesc jumătate din casa părintească, iar mie se părea mai cool așa: citeam ce citeam, apoi stingeam lumina și săream peste pervaz, direct în grădina de flori.

Mă așezam pe pâmânt, printre plantele de Regina nopții și, fumând, priveam spre stele. Apoi intram iar în casă – tot pe fereastră, desigur -, aprindeam lumina și citeam iar.

Repetam ritualul acesta de câteva ori pe noapte. Și, de fiecare dată – dar de fiecare dată! – mă întrebam: de ce s-o numi astfel planta aceasta cu formă de trompetă pleoștită? Sigur, umplea noaptea de miresme și îmbăta greierii cu mirosul ei, dar chiar așa, Regină?!

Mi se părea înzecit mai regal mărgaritarul din apropiere, mirosul caprifoiului ce cucerea gardul, cu mult mai princiar, iar oricare dintre tufele de trandafiri ce stăpâneau grădina, cu mult mai nobile.

– Ce faci, fumezi? se făcuse auzită, într-una din nopți, vocea bunicului. Dus cu gândul printre stele, nu-l auzisem venind. Mâine ai școală, nu mai ai sta așa târziu!

Pe bunică-meu, om cu viață aventuroasă, nu l-a deranjat niciodată că fumez (chiar dacă pe atunci eram un puști abia intrat la liceu), dar l-ar fi deranjat extrem de tare să nu mă duc la școală. A plecat în liniște, așa cum venise, iar eu am sărit geamul și am continuat să citesc Solaris.

Noaptea următoare aveam să ne întâlnim din nou. Tot în fața ferestrei.

– Am citit și eu din cartea ta. Mă tată, ăsta minte: un ocean nu poate să gândească!

Bunică-meu mă privea cu seriozitate: fusese vaporean o viață întreagă și, ca orice vaporean care se respectă considera ca a strâns, într-o singură viață, experiențe cât pentru o lume. Iar chestia asta cu oceanul gânditor nu era una dintre ele.

Am încercat să-i explic, așa cum mă pricepeam la acea vreme, cum e cu science-fiction-ul, cum e cu metaforele, cum e cu filozofia cărții. Iar el m-a ascultat, fără să mă întrerupă.

– Bine mă tată, așa o fi, dacă spui tu. Dar să știi de la mine că un ocean nu poate să gândească. Un ocean te înghite sau nu. Și asta e tot.

Am simțit că în vorbele lui e ceva la care trebuie să mă mai gândesc. Așa că, privind spre cer, am schimbat brusc discuția:

– Auzi, dar Regina nopții de ce se numește așa: Regina nopții…

M-a privit pentru o clipă. Apoi mi-a răspuns zâmbind:

– Pentru că noaptea, atunci când stai așa cum stai tu, îi simți parfumul și îți poți închipui orice regină vrei.

Și a plecat încet, încet. Lăsându-mă cu stelele mele.