Aleg, adesea, să trăiesc într-o poveste. Nu e nimic extraordinar în asta. Pur și simplu aleg să mă pot bucura sau uimi de un petec de cer sau de iarbă. De rostogolirea unui cuvânt sau de o senzație. De mlădierea unei femei sau de o pală de vânt.
Lucruri simple. Rușinos de simple pentru un bărbat matur. Mai ales pentru unul care destestă “siropoșeniile” și “diminutivașele” de orice fel. Atât de rușinos de simple încât, chiar și în preajma celor mai buni prieteni, îmi îmbrac carapacea și privesc spre viață așa cum se cuvine: bărbătește. Ca un om mare.
Însă, în sinea mea, povestea continuă:
– La ce gândești?
– La nimic. Te ascultam și mă gândeam la ce spui.
Când mint astfel nu o fac din teama că s-ar râde de mine. Ci din teama că s-ar râde de ceea ce simt. Pentru că, în povestea mea, eu mă bucur/ mă întristez/ mă uimesc/ mă nedumiresc sincer. Necuprins. Și, cel puțin din când în când, profund.
Și, pentru a nu fi înțeles greșit: “povestea mea” nu este întotdeauna presărată cu fluturași și zâmbete. Dar nici numai tunete și fulgere. Povestea mea este la fel de banală (sau de puțin banală) ca oricare alta. Doar că eu aleg să joc în ea rolul pe care îl simt și nu rolul pe care îl gândesc. Rolul în care mă regăsesc și nu rolul care mă găsește.
Iar atunci când “astrele se aliniază” acționez sub impulsul Clipei. Iar dacă și de cealaltă parte ele, astrele, sunt la fel de “aliniate”… ce poveste!
Mi s-a întâmplat, de pildă, să spun unei femei pe care o cunoașteam de mai puțin de două ore “hai să lăsăm totul baltă și să plecăm în lume”. Și, cum ea a fost de acord, chiar am lăsat baltă toate obligațiile pe care fiecare dintre noi le avea separat și am plecat împreună de la petrecerea la care ne aflam, în lume. Și departe de lume. Pentru aproape două săptămâni. De ce (doar) atât? Pentru că, pur și simplu, atât a fost să fie.
O întâmplare pe care am povestit-o din două motive. Primul este acela de a spune că nu contează cât de mult ține sau cât de fericită este povestea pe care alegi să o trăiești la un moment dat; tot ceea ce contează este ca povestea să fie intensă, să fie memorabilă. Cel de al doilea este de a mărturisi că nu am nici cea mai mică îndoială că și astăzi aș proceda la fel. Ceea ce, după o mulțime de standarde, este complet imatur.
Matur – imatur. Nu am înțeles niciodată de ce societatea înghesuie aceste cuvinte în tipare atât de strâmte. Eu, de pildă, consider complet imatur să îți trăiești viața după canoane și uzanțe care îți repugnă, doar așa, de dragul acceptării sociale. Motiv pentru care, probabil, am mai multe așteptări de la un vin matur decât de la un om matur.
Așa că îmi port carapacea în văzul lumii. Și, din când în când, las pe câte cineva să vadă dincolo de ea: nu se știe niciodată când îți poate ieși în cale o poveste.
Ilustrație de Erik Johansson.
