M-am cufundat de atâtea ori în câte o iubire greșită încât simt că am uitat cum e să mai iubești sau să mai fii iubit.
Asta fac aproape toți oamenii mari, îmi spun: se cufundă în câte o iubire greșită. Și tac. Tac până uită cu totul cum au ajuns pe acel drum, tac până uită să se mai întrebe ceva, tac până când tot ceea ce rețin este că trebuie să meargă mai departe. Cât de departe este departele ăsta? Și unde duce? Nu contează: oamenii mari nu au timp pentru întrebări mici, ei știu doar că trebuie să meargă mai departe, să meargă pur și simplu, la fel ca toți ceilalți. Pietoni prin viață.
Din când în când, câte unul mai este călcat de mașina destinului, îl vezi acolo, lat, zăcând într-o baltă ce, la un moment dat, avusese formă de om. Și ce caută pe carosabil? Dracul l-a pus să umble carosabil?, își spun oamenii mari și trec mai departe. Un pas, doi pași, gata, l-au și uitat. Ce e în spatele nostru nu mai există.
M-am cufundat de atâtea ori în câte o iubire greșită încât aproape că îmi este teamă să și rostesc cuvântul. Cum l-aș mai putea rosti eu? Tocmai eu? Eu m-am cufundat de atâtea ori în câte o iubire greșită încât, gata, mi-am pierdut dreptul de a mai vorbi. Și cu atât mai mult dreptul de a simți. Eu sunt un om mare deja. Eu sunt un pieton prin viață care a fost călcat de atâtea ori de mașina destinului încât a devenit o formă. E plin trotuarul de forme. Și sunt cu toții oameni mari.
Și dacă nu există iubire greșită? La fel cum nu există nici greșeli în iubire. Pentru că atunci când m-am cufundat, m-am cufundat cu totul. De fiecare dată. Ce ușor este să confunzi căderea cu zborul! În definitiv, suntem cu toții viețuitoare marine: de unde să știm care este diferența între a plonja spre adâncuri și a te înălța spre cer?
