Dintotdeauna am știut că domeniul comunicării este mai cu moț decât toate celelalte. E un domeniu în care până și (auto)evaluarea se face diferit, invers decât în celelalte domenii.
Adică, mai întâi ești expert în comunicare. Pentru că, imediat după ce termini facultatea (sigur, nu este nevoie să aștepți chiar atât, dar, de obicei, cam atunci se întâmplă), îți dai seama că știi exact cum stă treaba asta cu strategii, creativitate și tactici, și, oricum, ai în mod clar mai mulți followers decât orice prof. Așa că, – evident, da?! – ești expert.
Și trece timpul. Și tot trece. Așa că, după vreo șase luni simți că ești și mai expert. Însă cum nu merge să te numești nici senior expert, nici expert expert, adaugi la CV și ceva expertiză. Niște ani, acolo. Cât mai mulți. Să fie, că avem de unde. În definitiv, ești #fandemic al comunicării: ma-ma, bu-bu, ca-ca… Ideea e că dintotdeauna ai știut să transmiți mesaje clare.
Și trece iar timpul. Și, după câțiva ani în care începi să pricepi câte ceva despre eșec și succes, îți dai seama de diferența dintre experiență și expertiză. Și, brusc, începi să te numești doar specialist în comunicare.
Și iar trece timpul. Și, după alți ani, îți dai seama câte mai de învățat. Și spui simplu: sunt om de comunicare. Și atât.
