Niciun un om nu poate simți mai mult, mai adânc sau mai adevărat decât altul. Nu poți iubi mai cu sens decât cineva, așa cum nu poți urî mai puțin lipsit de sens ca altcineva. În ceea ce simțim, nu există diferențieri calitative sau cantitative: nu există mai bun sau mai rău, așa cum nu există mai mult sau mai puțin. Iubirea, ura sau pasiunea sunt experimentate la fel de fiecare dintre noi, la aceeași intensitate, indiferent de educație sau de calitatea umană.
Prin analogie cu spațiul tridimensional (spațiul fizic în care trăim sau viețuim), în spațiul sufletului axele după care ne regăsim sentimentele sunt date de timp, de asumarea valorilor general umane ca valori personale fundamentale și de capacitatea de empatie cu “ținta” sentimentelor noastre.
Timpul este, firesc, cel mai ușor de recunoscut. Iar mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți dintre noi realizează că timpul nu este același lucru cu vârsta: în principiu, cumva simțim că iubim “cu tot sufletul” la 14 ani, altfel la 20 și altfel la 30; însă nimic nu garantează că nu vom putea simți la 30 de ani ca la 18 ani și invers.
Mai mult: până nu înțelegi la nivel personal binele, răul și relativitatea lor în dinamica legăturilor umane, nu poți depăși pragul sentimentelor primare. În această etapa a timpului nostru sufletesc, iubirea, dăruirea, ba chiar bunătatea însăși sunt, dacă nu egoiste, măcar marcate de egoism. Iar egoismul este, mereu, o formă de încarcerare.
O captivitate din care sentimentele pot fi eliberate în spațiul nostru sufletesc doar dacă ne ridicăm pe verticala empatiei: cu cât reușim să empatizăm mai mult cu persoana spre care ne îndreptăm sentimentele, cu atât sentimentele pe care le nutrim vor fi mai pure, mai rotunde, mai apropiate de forma și rostul lor.
În aceste condiții, faptul că uneori se întâmplă ca două ființe umane să nutrească una față de alta același sentiment, situat pe aceleași coordonate, este un miracol. Și este ceea ce numim, în cazul iubirii, “dragoste adevărată”.
Fiecare dintre noi simțim că vibrăm atunci când sentimentele noastre ocupă poziții apropiate în spațiul sufletesc. Și, din când în când, simțind o nelămurită dorință de contopire, ne întrebăm cu melancolie: oare cum ar fi fost dacă?
