“Să moara și capra vecinului!” este unul dintre cele mai nenorocite proverbe pe care le-ar putea avea o nație. Un proverb care ne definește și pe care – aproape incredibil – am reușit să-l îmbunătățim: “să moară capra vecinului!“.
Ei, ce contează dispariția unui simplu “și”?, vom fi tentați să spunem noi, trăitorii în epoca vitezei, a informației răspândite cu un click și a capacității de concentrare aflate sub cea a unui pește de acvariu. Ei bine, contează! Pentru că “să moară capra vecinului” înseamnă că nu mai e nevoie să ai o capră a ta înainte de a vorbi de rău capra altuia. În defintiv, ce mare brânză să îngrijești o capră?! Și eu aș putea face asta dacă aș vrea!
Da, exact: fiecare dintre noi se pricepe la orice. Și se pricepe atât de bine încât poate critica/ lua la mișto/ jigni pe oricine. Indiferent ce ar face. Și indiferent ce nu ar face. Suntem un popor de “genii prin comparație”: fiecare dintre noi se crede mai deștept decât cei din jurul său, în orice domeniu. Așa că nu e nimic paradoxal aici: deși când ne raportăm la alte nații suntem convinși că poporul român este inteligent, spunem tot timpul că românii sunt proști.
Așa că aruncăm cu pietre în ceilalți cât e ziua de lungă: din plictiseală, din obișnuință și pentru a demonstra, o dată în plus, cât suntem de deștepți în comparație cu ceilalți. Și dărâmăm, din fașă, orice aceștia ar vrea să construiască. Pentru că nu-i așa, capra vecinului trebuie să moară. Nu contează din ce motiv. Trebuie să moară pur și simplu.
Nu o să uit niciodată o scenă petrecută în vara lui ’90. Copil provenit dintr-o familie care a avut de suferit din pricina exprimării opiniilor, ieșisem în stradă și pentru libertatea de expresie. Țin minte și astăzi senzația de groază – o groază aproape palpabilă – pe care am avut-o după doar câteva luni, când am realizat că libertatea de exprimare venea la pachet cu un val de ură, de xenofobie, de lipsă de educație pe care nu mi l-am putut imagina. Și nimic nu mă pregătise pentru asta.
Scena cu pricina s-a petrecut la ieșirea din pasajul de la Universitate (cea dinspre Facultatea de Geologie). Pe atunci, locul acela era ocupat de vânzători de ziare. Da, era o vreme când existau ziare tipărite. Și încă multe. Și se mai și împărțeau pe categorii, în funcție de culoarea titlului: cele cu titlu roșu susțineau o zonă politică, cele cu titlu albastru o alta. În dimineața aceea, lumea stătea la coadă la ziare, ca de obicei. Însă nu le cumpărau pentru a le citi. Fiecare om cumpăra cât mai multe exemplare “de-ale celorlalți” pentru a le arunca apoi – fără ca măcar să le deschidă – într-un tomberon metalic în care deja ardeau alte ziare…
Două șiruri de oameni, două tomberoane și un concurs stupid de-a cine aruncă la gunoi și arde mai multe opinii contrare cu ale lui. Un 451º Fahrenheit mioritic. Un coșmar.
Astăzi, ziarele tipărite aproape că nu mai există. Dar continuăm să ardem opiniile “celorlalți” cu un apetit chiar mai mare decât acela din vara lui ’90. Pentru că, la rândul lor, rețelele sociale au venit la pachet cu dreptul fiecăruia de a-și răspândi nu doar gândurile – what’s on your mind? – ci și ura, xenofobia, lipsa de educație. Și ne-am dovedit a fi o nație de aruncători cu piatra a căror grija majoră este moartea caprei vecinului. O nație de căprari fără capre.
Respirați adânc. Și uitați-vă puțin în jur: nu e nicio dificultate în a observa că aruncarea pietrei adună cele mai multe like-uri, share-uri, retweet-uri. Ne validăm punându-i pe alții la zid. Încolțindu-i. Batjocorindu-i. Nu contează dacă avem sau nu motive. Contează efectul: noi suntem mai deștepți, noi știm mai bine că nu așa se face. Bine, bine, dar cum altfel se face? Nu știm și nici nu ne interesează. Contează doar că nu se face așa. Și știm asta pentru că suntem mai deștepți.
Demolăm fără a-l lăsa pe altul ca măcar să încerce să construiască; demolăm fără a pune nimic în loc. Și, în aplauzele celorlalți, suntem prea plini de sine pentru a observa că tot ce facem este să ne validăm ignoranța. Neputința. Incapacitatea de a clădi. Validăm faptul că “toți suntem o apă și un pământ”. Că dacă noi nu reușim, nimeni nu poate reuși. Și, culmea, asta ne face să ne simțim superiori. Pentru că noi știam că așa se va întâmpla. Pentru că suntem deștepti, ne-am dat seama de la început: v-am spus eu?
Și ne creștem astfel copiii. Arătându-le – voit sau nu – cât de bine știm noi să-i punem pe ceilalți la zid, cât de bine știm să demolăm, cât de apreciați suntem pentru că dăm cu piatra. Și cât de puțin contează argumentele, opinia celorlalți, empatia…
Ne pregătim copiii să arunce la rândul lor piatra. Fără ca măcar să clipească.