Respir.
A existat o vreme când afirmația asta era considerată atât de banală – în definitiv, chiar și astăzi, cu toții respirăm – încât nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să o bage în seamă.
Astăzi, însă, dacă o postezi pe Facebook, va fi, de bună seamă, apreciată. Unii vor crede că este un soi de metaforă care ascunde adâncimi pe care nu le înțeleg. Și o vor aprecia tocmai pentru a puncta public faptul că, spre deosebire de restul turmei, au priceput subtilitatea. Alții se vor amuza, punctând astfel că, spre deosebire de restul turmei, au au priceput ironia. Iar alții vor realiza brusc: „Și eu respir. Aha, suntem mulți. Îmi place, îmi place, îmi place!”.
Din felurite – și neimportante – motive, neimportantul este apreciat. Încurajat. Promovat. Zi de zi, postare după postare, nu doar că transformăm neimportantul în canon cultural, dar îl și impunem, agresiv. Dacă nu spui ceva neimportant, nu exiști – aceasta este norma socială pe care vrând, nevrând, trebuie să ți-o asumi. Altminteri, vei fi considerat inadaptat și irelevant, ba chiar antisocial.
Și, pentru că viața e complexă și are multe aspecte, neimportantul nu trebuie confundat cu banalul: deși banalități poate spune oricine, banalul are, în cele din urmă, un orgoliu al său. Banalul presupune o experiență de viață, fie ea și minimală. Presupune un efort de conștientizare, ba, uneori, chiar și o doză de (auto)ironie. Neimportantul, în schimb, este ferit de toate aceste neajunsuri. Este versiunea îmbunătățită și absolut gratuită a banalului.
„La ce te gândești?”, suntem întrebați, mereu, pe Facebook. „Gândești”?! Pe bune? Și, presupunând că am face asta, să o spunem asta așa, în public? Hu ză fac iz ghiving ă șit ăbaut zet? Din punctul ăsta de vedere Facebook este cel mai mare eșec imaginabil.