Ești fericit? Da. Firește că ești!
Astăzi cu toții suntem fericiți. Zi de zi, clipă de clipă. Pentru că nu ne permitem să fim altfel. Ne-ar costa mult prea mult.
Zi de zi ne simțim obligați să arătăm lumii întregi cât de minunată este viața noastră. Și cât de bine ne simțim în ea. Și ne simțim obligați să arătăm prietenilor reali și virtuali cum ne găsim bucuria în lucrurile mici sau mari. Cum râdem. Cum trecem prin viață dansând. Cum ne bucurăm de o cafea, o bere sau un covrig. Cum fiecare nimic din viața noastră este, de fapt, încă un moment de bucurie.
Problema este că nu doar ne simțim obligați, ci chiar suntem obligați să ne arătăm fericirea. Indiferent dacă simțim ceva – orice – sau nu. Pentru că altfel am deveni neadaptați. Indezirabili. Excluși. Bad karma. Bad, bad, bad…
Lucrurile nici măcar nu sunt noi: în 1998, de pildă, Dennis Prager publica o carte în paginile căreia argumenta faptul că “fericirea este mult mai mult decât un sentiment egoist al ființei umane, este o obligație morală“. Pentru că dacă ești un părinte nefericit, un soț nericit sau coleg nefericit, îi afectezi profund pe ceilalți. “Prin urmare este obligația ta morală să fii sau măcar să pari că ești fericit. Pentru că fericiții fac lumea mai bună, iar cei nefericiți fac lumea mai rea.“
Având sau nu știință despre spusele lui Prager – sau despre ale altora asemeni lui – astăzi trăim cu toții într-o astfel de lume. Și ne adâncim în ea de bună voie, cei mai mulți dintre noi simțindu-ne obligați să părem că suntem mereu fericiți. Cine ne obligă? Firește, societatea. Dar, în egală măsură și noi. Pentru că de când ne-am descoperit pasiunea de a ne vinde imaginea în mediul virtual, am devenit, cu mic cu mare, vânzători care zâmbesc larg din ușa propriilor magazine.
În cele din urmă, atât timp cât avem măcar un dram de satisfacție din toate acestea, poate că nici nu ar fi rău. Însă, cu ce preț vine această (eventuală) satisfacție? Nu doar că obligativitatea de a fi fericit pune, zi de zi, o uriașă presiune pe fiecare dintre noi, dar, mai grav ne atrofiază și limitează periculos paleta emoțională și capacitatea de a rezona sufletește cu alți oameni.
Și astfel se face că începem să percepem în mod grosier emoțiile umane. Și să le așezăm în cutii din ce în ce mai mari. Lucru pe care, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ni-l aplicăm și nouă. Până în momentul în care conștientizăm că facem anumite lucruri doar pentru a părea fericiți, știm că, în fapt, nu suntem fericiți, însă nu putem defini starea în care ne aflăm. Și trăim într-o perpetuă și monotonă stare de ne-fericire, fără a fi nici măcar nefericiți cu adevărat.
Iar marea problemă este că nici măcar nu avem cui să spunem acest lucru. Cei mai mulți oameni s-ar uita ciudat la noi (bad karma, bad, bad, bad), iar aceia puțini, care ne sunt atât de apropiați încât le-am putea spune, sunt la fel de ne-fericiți. Și la fel de atrofiați emoțional. Așa că, neștiind ce altceva să facem, ne aruncăm cu și mai multă determinare în căutarea fericirii. Sau măcar a modului în care putem să o mimăm mai bine.
“Aţi văzut vreodată un cal nefericit sau vreo pasăre deprimată? Unul din motivele pentru care păsările şi caii nu sunt nefericiţi este faptul că ei nu încearcă să impresioneze alte păsări sau alţi cai.” (Dale Carnegie)
