Se ia un pui de om, se ambalează sub formă de elev și i se cere să deseneze ceea ce i s-a spus la fabrica de făcut adulți că ar trebui să deseneze: litera A.
Adultul cel mic se conformează (ca orice adult, indiferent de mărimea sa).
– Ce-i asta? întreabă adultul cel mare, privind cu ochii mari pagina din fața lor.
– Litera A mare de mână! răspunde adultul cel mic.
– Serios?
– Da, serios!
Erau amândoi serioși, ca orice adulți.
Adultul cel mare simțea însă că îi este din ce în ce mai greu să fie serios. Și pentru că abia se mai putea stăpâni să nu pufnească în râs, hotărâră să ia o mică pauză. Nu înainte ca adultul cel mare să facă o poză. Această poză.
În scurta pauză, adultul cel mare a reușit să-și potolească hohotele de râs care țineau morțiș să se reverse în încăpere. Iar după aceea, a luat manualul de “Comunicare în limba română” (denumire despre care ar fi spus că este ironică dacă nu ar fi convins că este de-a dreptul tâmpită) și s-a uitat în el:
– Da, frățioare, asta chiar e litera A mare de mână!
Și, brusc, adultul cel mare prinse a se simți rușinat: pentru că tot ce văzuse el până atunci fusese “o reprezentare urbană obscenă”. Ba chiar și acum, după ce văzuse clar în manual că este vorba de litera “A mare de mână”, el nu putea să vadă altceva decât “o reprezentare urbană obscenă”. Oare cum de se întâmplase asta? Așa că, în loc de răspuns, se mulțumi să rostească:
– Gata cu pauza: hai să-l mai exersăm împreună pe A.
Și au lucrat împreună, ca doi adulți, încă o vreme. Iar apoi s-au jucat tot împreună. Ca doi copii.
