Acesta este adevărul: nu poate exista pe lume cineva care să se bucure cu adevărat de lucrurile mici. Iar când spun lucruri mici mă refer, desigur, la bobul de strugure, bobul de mazăre, bobul de grâu, iarbă, fluturași, buburuze, norișori. Știți voi, tot tacâmul orășeanului care băltește metafore ca și când le-ar înțelege.
Adică, bine, te poți bucura de ele în anumite momente: te trezești într-o dimineață în care iubita ți-a pregătit cafeaua și îți șoptește în ureche ca susurul izvoarelor? Atunci, ok, se poate întâmpla să te bucuri și de ciripitul păsărelelor. Dar să te bucuri în fiecare zi? Păi pe astea le apucă ciripitul la final de schimbul trei, pe la cinci juma’, oră la care până și vatmanii cască fără să înjure. Așa că te poți bucura de ciripitul păsărelelor o zi, două, trei, dar după aia îți vine să le spui să-ți lase înregistrarea pe youtube, iar iubitei să îi amintești că “prin Sahel sunt copii care suferă de sete, ce-i cu risipa asta de apă” când tu ai mai fura o oră, două de somn înainte de a pleca să construiești capitalismul?
Și iată încă un adevăr: cu toții avem măcar o perioadă în viață în care visăm să facem lucruri mari. Indiferent dacă lucruri mari înseamnă să visăm că vom deveni cel mai talentat tăietor de lemne din ținut sau tipul care va rămâne în istorie pentru că întreabă oamenii la ce se gândesc, iar aceștia se întrec în fotografii cu pisici. Unii dintre noi reușesc să-și transforme visul – măcar parțial – în realitate, alții nu. Și asta e.
Știți vorba aceea cu “îndrăznește să visezi: dacă e să cazi, mai bine să cazi de pe un cal frumos”? E o prostie. Serios, ați căzut vreodată de pe un cal? Credeți-mă, dacă ți se întâmplă așa ceva te gândești să nu îți furi vreo copită în cap, să nu fi căzut pe vreo piatră și să îți fi rupt vreo coastă sau să nu fi aterizat în vreo balegă. Și zău că nu-ți pasă dacă era un cal frumos sau nu. Dar ți-ai dori, în schimb, să fie unul mai cu milă cu oamenii.
Există, desigur, și un al treilea adevăr: experiențele lucrurilor mici și lucrurilor mari ne formează. De pildă, eu am văzut marea destul de târziu. Îmi amintesc și acum cât de încântat eram că o voi vedea. Și cum un prieten mai vârstnic decât mine – un artist boem dintr-un orășel adesea uitat de lume – mi-a povestit că, atunci când el a văzut-o pentru întâia oară, a simțit că i se taie respirația și i se înmoaie picioarele de la atâta nemărginire.
Așa se face că, atunci când am ajuns, m-am desprins de grupul meu de prieteni și am fugit ca apucatul pe malul mării. Și am așteptat. Și am așteptat. Și am tot așteptat. Am așteptat până mi s-au murat tălpile, dar nu am zărit nici nemărginirea, nici nu mi s-a tăiat respirația, iar picioarele mi se înmuiau puțin, într-adevăr, însă doar de la oboseală. Și mă simțeam vinovat că nu eram capabil să simt la fel ca el. Și mă dureau trupul și sufletul. Iar în lumina înserării mi s-a părut că marea e doar o imensă băltoacă. Pentru că atunci, într-un orășel uitat, prietenul acela al meu îmi furase, fără voia sa, bucuria de a o vedea. Pentru ani la rând.
Cât despre lucrurile mari… A existat o vreme în care îmi doream – ca mulți alții – să “revoluționez scriitura”. Sau măcar să fiu unul dintre cei care ajută la evoluția sa. Pentru că, în timp ce societatea și tehnologia se dezvoltă (și chiar până și limbajul e altfel – csf, ncsf, kthxbye), noi continuăm să spunem, de mii de ani, o singură poveste: “Un om s-a îndrăgostit de o oamă. Sfârșit”.
Prin urmare, ferm convins că doar Kafka te poate ajuta să ieși cu mințile întregi din liceu și că Albert e un tip mișto, dar cam obsedat de Sisisf, mă întrebam dacă Le Clézio nu ar fi scris mai bine cu stomacul plin, dacă noul roman francez se scrie doar pe foi veline și dacă nu cumva Daniil Harms a trecut și pe la mine prin oraș. Și, în timp ce mi se spunea că sf-ul nu e chiar literatură – Dar Picnic la marginea drumului? Dar Solaris? Ei, astea nu sunt tocmai sf! – mă ascundeam după dunele de praf de pe malul Dunării, cu Frank Herbert pe sub tricou și, încercând să desenez câte o oaie, visam la lucruri mari și cu adevărat importante.
Între timp, Nedelciu a plecat să-și urmeze tratamentul fabulatoriu lăsându-ne speranța că și ieri va fi o zi, Cărtărescu a devenit cel mai cunoscut dintre prozatorii unei țări fără cititori, iar eu, visătorul de pe malul Dunării, am aterizat pe asfaltul unui colț de București. Și, obosit să mă tot întreb ce dracului s-o fi întâmplat cu calul de pe care a căzut textualismul, scriu pe un blog despre lucrurile mari și lucrurile mici.
Însă, așa cum vă spunem, experiențele acestea, așa cum sunt ele, ne formează. Și, cu puțin noroc, ne definesc. Totul e să le descoperim, iar la momentul potrivit să ne acordăm răbdarea de a le înțelege. Pentru că, în cele din urmă, tot ceea ce contează este adevărul este acesta.
***
Povestea ar putea să se termine foarte bine cu afirmația de mai sus. Așa, rotund: începând cu “a” și sfârșindu-se tot cu “a”. Și cu aceleași trei cuvinte, ca într-o oglindă. Însă, indiferent nivele sale de lectură, rostul unui text este să te invite să rostești și “b”. Sau măcar să-l gândești. Altfel ar fi doar un alt inorog știrb.
(foto)
