Îmi place Messenger (de ăla de la Facebook vorbesc; noi aștia pre-smartphone am prins și alte aplicații numite astfel).
E adevărat, nu-l folosesc prea des, dar îmi place foarte mult să-i privesc pe alții folosindu-l. Cel mai adesea, în metrou. Cu toate că, dacă aș prinde un loc bun, cred că mi-ar plăcea la fel de mult și în tren, autobuz sau tramvai. Totul este să poți privi chipul persoanei care îl utilizează, dar să nu poți privi ecranul telefonului. Nu numai pentru că dacă ai privi ecranul ar fi o impietate, dar ar exista și pericolul ca persoana să se simtă privită. Și să strice astfel toată povestea. Pentru că despre povești este vorba. Iar eu sunt deja expert în folosirea Messengerului de către alții.
Moment în care e cazul să fiu onest: prin “alții” mă refer, cu precădere, la femei. Explicabil de vreme ce, oricât de politically correct mi-aș dori să fiu, bărbații au, în materie de mimică, doar trei poziții: încruntat, vesel și “vatman” (nu că vatmanii nu ar oameni ok). Femeile, în schimb… ei, cu femeile este cu totul și cu totul altceva. O femeie care discută pe Messenger poate fi o simfonie de emoții! Iar dacă ai norocul să întâlnești o femeie care flirtează, va fi, fără putință de tăgadă, cel mai bun cine-verite pe care l-ai văzut.
Așa că o privești. Are sau nu verighetă? Și dacă are, oare o discuta cu soțul ei sau cu altcineva? Zâmbește în timp ce tastează. Apoi ridică privirea din ecran, doar pe jumătate și, fără să vadă nimic din ce e în jur, își trece mâna prin păr. Și zâmbește iar. În ce etapă a relației există un astfel de zâmbet? Pentru că, se știe, o femeie nu zâmbește niciodată la fel. Iar zâmbetul unui început de relație diferă fundamental de cel al unei relații coapte.
Noi, bărbații, ne comportăm chiar și atunci când flirtăm online de parcă am intra într-un mall: oricâte magazine ar fi, știm exact unde vrem să ajungem și încercăm să găsim cel mai scurt drum. Femeile, în schimb, nu doar că se plimbă peste tot, dar și probează lucruri așa, de amorul artei. Sau pentru a ne demonstra că, dacă le îndrăgim cu adevărat unduirile, ar trebui să le acceptăm și curbele…
Și o tot privești. Încercând să-ți imaginezi crâmpeiul din viața ei care a adus-o aici: în fața ta, în acest vagan de metrou, discutând pe messenger. Unești puncte și construiești imagini și povești, lăsându-te ghidat de chipul ei. Ca printr-un labirint.
Iar la un moment dat, ușile metroului se deschid. Și e timpul ca tu să cobori sau e timpul ca ea să coboare. Și fiecare va rămâne în propria-i poveste. Și e bine așa.
Foto: Dani Ioniță.
