Uneori mi-aș dori să renunț la sentimente ca la hainele uzate.
Mi-e dor de tine? Iau dorul, îl dau jos de pe mine și îl arunc într-un geamantan. M-am împiedicat de vreo nostalgie pe care nu o mai vreau? Mă aplec, ridic nostalgia de pe jos și o arunc și pe ea în geamantan. Port pe vreun vis o dragoste pe care vreau să o uit? Iau visul din sertar și îl arunc și pe el în geamantan. Și tot așa cu sentimentul nopților fără de lună, cu câte-un apus sau răsărit, cu neadormitul tresăririlor de inimă, cu poezia nerostită și melodia aceea care, din când în când, îmi răsună în urechi.
Aș arunca acolo și paharul tău și urmele mângâierii și senzația pielii înfiorate exact pe locul acela. Apoi, m-aș uita atent prin toata casa, prin tot trecutul și prin toate celelalte unghere ale sufletului, nu cumva să rămână pânza vreunei amintiri. Și aș curăța bine, bine, cu atenție, până când totul ar străluci de uitare.
Iar geamantanul ar crește mai mare, și mai mare până când abia l-aș mai putea coborî pe scări. Mă și văd, opintindu-mă la fiecare etaj, trăgându-mi sufletul pe câte un palier – bună ziua, dar ce faci, vecine? ei, ce să fac, am făcut curat și arunc niște sentimente pe care nu le mai folosesc – pentru ca, în final, să ajung în fața blocului și să las bagajul sub felinarul acela unde toată lumea lasă lucrurile ce nu mai sunt de trebuință.
Și, cine știe, poate geamantanul meu ar putea fi găsit de un om al străzii, unul din acela care colecționează amintirile ce nu mai sunt dorite de nimeni. Poate ar deschide geamantanul și ar scormoni printre prin el, alegând ce i se pare mai interesant.
Iar eu l-aș privi de la balconul meu, gândindu-mă câți oameni asemeni mie sunt în metroul de dimineață. Și, simțindu-mă gol pe dinăuntru, aș avea senzația că voi putea zbura până la prima stație.
(foto)
