Și atunci Dumnezeu a creat femeia. Iar femeia și-a dorit să-i fie egala bărbatului. Sfârșit.
Ei, poveste nu este chiar atât de simplă. Și nici nu știu dacă are un final fericit. Pe tărâmul logicii, totul este de bun-simț: toți oamenii ar trebui să aibă aceleași drepturi (și îndatoriri), indiferent dacă sunt bărbați sau femei. Problemele apar însă când principii logice, altfel corecte, sunt aplicate grăbit în plan social și postulate ca norme de conduită.
O femeie care se îmbracă foarte sexy, de pildă – indiferent de ce o mai însemna sexy în ziua de azi – nu se îmbracă așa pentru a stârni vreo urmă de dorință sexuală. Doamne ferește de un asemenea gând! Femeia aceasta, la fel de ingenuă ca oricare om, se îmbracă așa doar pentru că fiind zen și fericită și mulțumită de viața ei a dorit să reflecte și vestimentar acest lucru. Iar această norma a fost acceptată. Cu tot cu corolar: o femeie poate fi considerată sexy doar atunci când vrea ea.
Din păcate nimeni nu a inventat vreo aplicație mobilă sau vreun buton care să indice bărbaților când o femeie are chef să fie considerată sexy și când nu. Așa că, preventiv, o mulțime de bărbați au la vederea unei femei sexy aceeași reacție pe care o are broscoiul la vederea unei pietre: “Să zic oac, oac și să sar spre ea? Ei, ce atât efort, lasă că se vede foarte frumos și de aici!“.
Și uite așa, dintr-una într-alta, pe principiul “cu toții suntem oameni și colanți purtăm” s-a ajuns ca, indiferent dacă suntem bărbați sau femei, cu toții să ne gătim singuri, să ne spălăm singuri, să punem becuri singuri. Chestia lăudabilă. Doar că “eu sunt singur, tu ești singură, deci avem un punct comun, hai să facem ceva împreună“, nu mai funcționează. Pentru că ori nu mai știm, ori ne-am pierdut abilitatea de a face lucruri împreună. Așa că numitorul comun al vieților noastre e altul: mergem singuri la restaurant sau la o bere, mergem singuri la film sau la plimbare, mergem singuri prin cluburi sau city-break-uri. Și, atunci când se mai poate, visăm singuri.
Dar, să revenim la femei. Și la cazurile în care în care femeia modernă și bărbatul modern decid să give it a try și să încerce să-și amestece singurătățile. Poate, poate, de data asta, o ieși ceva.
Trezindu-se într-o “relație de probă” (asemănătoare “perioadei de probă” de la un loc de muncă), femeia modernă încearcă să facă “un om mai bun” din bărbatul de lângă ea. Încearcă “să-l schimbe”. Păi ce să mai schimbe la el când ăsta, săracul, bărbat modern fiind, e deja “dresat”? Duce gunoiul de unul singur, își împerechează ciorapii când îi scoate din mașina de spălat, își tunde barba după trenduri și își asortează cămașa cu mâncarea vegană de la prânz…
Și atunci de ce și-ar mai dori să-l dreseze? Ei bine, “din reflex”. Pentru că tot ce știe despre cuplurile reale știe de la părinți sau bunici. Ca popor, avem o lungă și nefericită experiență a lui “taci fă și pune dracului de o mămăligă!“. Și, deși începem să știm ce e cu emanciparea și drepturile egale, nu avem nici cea mai vagă idee ce vrea să însemne familia modernă. Și neștiind nici cum să ne comportăm, încercăm să zidim cărămizi cu un mortar ce se nu se mai potrivește. Iar rezultatul este, mai devreme sau mai târziu, reîntoarcerea la singurătate.
Ce e de făcut? Habar nu am. Ne place sau nu, “femeia de ieri” – oricât de oropsită și de nedreptățită ar fi fost – era adevărata temelie a cuplului. Astăzi, femeia modernă a prins a-și schimba modul în care se raportează la sine, la bărbați și la societate, dar a făcut prea puțini pași în încercarea de a-și schimba și modul în care se raportează la cuplu. Ori o casă modernă cu o temelie veche nu e menită să dureze…
“Cea mai mare nenorocire pentru o femeie este să nu înțeleagă că este femeie“, spunea, la un moment dat, Kierkegaard. Și, chiar dacă viața a căpătat și alte nuanțe, cred ca aceste cuvinte rămân adevărate.
Domnișoara Pogany
