Când am întâlnit prima femeie care mi-a vorbit despre războiul dintre sexe, m-am îngrozit: în mintea mea de o inocență aparte, un astfel de război nu putea fi decât o glumă. Pentru că el nu ar avea cum să existe. Nu ar avea de ce să existe. Femeie de lângă mine – prima “feministă adevărată” pe care am întâlnit-o – vorbea însă cu o convingere care scrâșnea de tăișul ascuțit al convingerilor. Iar războiul de care vorbea ea nu avea nimic de a face cu o metaforă, era un război cât se poate de real pe care ea, din celula propriilor gânduri, era condamnată să-l poarte. Cu sau fără voia ei.
Șocul luptătoarei captive între convingeri pe care, oricât m-aș fi străduit, nu le puteam regăsi în lumea mea, m-a urmărit multă vreme. Suficient de multă pentru a descoperi urme ale acestui război și în alte femei. Unele, conștiente de el. Altele, purtând cu sine o luptătoare latentă, adormită, dar gata să se trezească la semnale doar de ea știute și gata să reteze drumuri sau destine. În cele din urmă am ajuns să accept că, “într-o realitate paralelă, nu foarte departe de realitatea mea”, acest război – oricât mi s-ar părea mie de prostesc – există cu adevărat. Iar faptul că eu îl refuz nu are nimic de a face cu războiul în sine, ci cu alegerea realității.
***
Era o femeie veselă și puternică. Genul acela de om alături de care sufletul ți se simte mai mereu în siguranță. Ne plimbam prin parcul IOR când mi-a spus: “uite, tufișurile alea erau pline de labagii, când mă duceam dimineața, spre școală”.
– Cum adică?
– Ce, nu știi ce-s ăia labagii? a întrebat ea, râzănd. Stateau acolo, în tufișuri și și-o frecau în timp ce tu treceai pe alee. Unii mai ziceau și câte ceva, alții nu.
– Păi și nu ți-era frică?
– La început mi-a fost. După aia mi-a zis maică-mea că dacă țipi la ei, se sperie. Și chiar se speriau: unii o luau la goană cu pantalonii în vine, a spus ea râzând.
Iar eu îi auzeam răsul rostogolindu-se peste imaginile unor bărbați fugind cu pantalonii în vine. Și nu puteam să procesez informația, mintea mea se încâlcise în gândul că totul era atât de firesc încât mamele își învată fetițele să țipe la labagii în drum spre școală. Așa că am încercat să ies din situație așa cum m-am priceput.
– Păi și iarna? Că doar iarna e frig…
– Și iarna.
Chiar și astăzi, după foarte mulți ani, de fiecare dată când văd parcul IOR îmi aduc aminte de povestea asta. Iar când văd femei făcând jogging după lăsatul serii, îmi spun, de fiecare dată: “vezi, ceva s-a schimbat, nu le este teamă, e bine”. E bine?
***
“One in three women has experienced sexual and/or physical violence. One in three has experienced psychologically abusive behavior by an intimate partner. One in two (55%) has experienced sexual harassment.” (sursa)
E mult? E puțin? Mi-aș fi dorit să existe o aplicație care să arate fiecărui utilizator de facebook procentul de femei dintre cele cu care este prieten care au folosit hashtagul #MeToo. Cred că ar fi fost util. Cred că ar fi fost util pentru fiecare să știe câți monștrii bântuie acolo, în întuneric.
***
Am auzit un țipăt din bucătărie. Apoi ea a ieșit. Mâinile îi tremurau când și-a aprins țigarea.
– Ce s-a întâmplat?
– Boul ăla a încercat să mă pipăie!
Era un chef de apartament, eram cu toții mai mult sau mai puțin amețiți.
– Ce-ai făcut mă, tâmpitule!
El a băgat capul în pământ, rușinat.
– Lasă-l mă, nu vezi că-i beat?
A doua zi, el și-a cerut scuze. L-au iertat cu toții. Chiar și ea.
Oare există vreunul dintre noi care să nu fi avut măcar un astfel de amic?
***
E una dintre cele mai ciudate întâmplări din viața mea. Și, oricât ar părea de neverosimilă, vă jur că este reală! O prietenă apropiată a fost violată. Se întâmplase în căminele din Regie. Pur și simplu, un individ, un om total necunoscut pe atunci, a forțat ușa, a intrat peste ea în cameră și a violat-o. Partea incredibilă a poveștii nu este însă asta. Ci faptul că, după o vreme, cei doi au devenit iubiți. Și s-au căsătorit. Sunt și astăzi căsătoriți. Știu, pare incredibil. Dar, repet: jur că este o poveste reală.
***
Sigur, hărțuirea sexuală este în ambele sensuri. Și spun asta ca bărbat care a fost hărțuit sexual de o femeie. Doar că la noi, nu e cu frică. E cu uimire, e cu amuzament. Și, în funcție de cât de insistentă/ agresivă e ea. e cu jenă sau rușine. Dar sentimentele astea țin doar câteva clipe. Iar apoi, dacă alegi să povestești amicilor, mereu ești privit cu un soi de invidie. Prin urmare, ce comparăm noi aici? Despre ce vorbim?
***
Problema nu este că lucrurile nu sunt verbalizate, deși tiparul este recunoscut. Problema este că ne-am obișnuit să trăim cu el, așa cum ne-am obișnuit să nu vorbim despre el. Iar când o facem, să nu vorbim niciodată despre întreg.
Știu că este un adevăr neconvenabil, dar există o mulțime de exemple în care bărbații au fost șantajați cu hărțuirea sexuală. Nenumărate cazuri în care a fost suficient ca ea să se afle doar cu el într-o încăpere pentru a-l amenința că, dacă nu obține un avantaj oarecare, va spune tuturor că a agresat-o sexual. Sau măcar că i-a făcut avansuri sexuale explicite. Și, chiar dacă nu există nici cea mai mică fărâmă de adevăr, ea va fi cea crezută, indiferent cât de curată ar fi fost imaginea lui de până atunci. Pentru că trăim într-o societate în care, din start, bărbatul este perceput ca un agresor latent. Iar femeia ca o victimă latentă. Evident, trecem cu toții asta sub tăcere. Însă cazul cutare sau cazul cutare, ce am citit acolo sau ce am citit dincolo, ne întăresc aceste percepții despre care nu vorbim niciodată. Așa că, până și atunci când, dat fiind profilul persoanei, realizăm că femeia ar putea să mintă și chiar și în cazurile în care îl cunoașlem pe el și ne dăm seama că nu ar fi în stare de așa ceva, vina planează asupra lui: dacă totuși a făcut ceva? Doar e bărbat, nu?!
Așa că până și chestia asta cu o fi făcut victima ceva merge în ambele sensuri.
***
Problema e că normele sociale au evoluat mai rapid decât societatea care încearcă să le aplice. Și că ne preocupăm mai mult de norme și de aplicarea lor decât de individ și de suma și interacțiunile indivizilor care formează societatea. Există oare vreun singur program care să nu fie de învinovățire socială, ci să fie de educare socială? Există oare vreun singur program care să nu fie despre bărbați sau femei, ci despre bărbați și femei?
***
#MeToo? No, #NotMe.
