Sufletul e o chestiune complicată. Chiar dacă astăzi cu toții vorbim despre el. Unii pomenindu-l la fiecare pas, alții doar când încearcă să-i ironizeze pe primii. Cei mai mulți dintre noi, însă, vorbim despre suflet fără să ne dăm seama că facem asta.
Un selfie, de pildă. Sau o înșiruire de gânduri pe rețelele sociale. Dincolo de ceea ce dorim să aratăm, acestea sunt, mai întotdeauna, semne a ceea ce ne-am dori să se vadă, a ceea ce ne-am dori să se creadă, a ceea ce ne-am dori să fim. În cele din urmă, semne a ceea ce ne lipsește, chiar dacă nu conștientizăm că ne-ar lipsi ceva.
În epoca rețelelor sociale fiecare dintre noi creează, zi de zi, o imagine. Sau măcar încearcă. O imagine pe care o dorim cât mai vie: și îi adăugăm chipuri, îi adăugăm gânduri, îi adăugăm sentimente. O imagine pe care, zi de zi, încercăm să o în-suflețim.
Și oricât de onești am încerca să fim (sau credem că suntem), imaginea aceasta se îndepărtează, tot mai mult, de realitate.
Deși ne definește, sufletul s-a aflat mereu la periferia ființei. Mă doare sufletul, mi-e greu sufletul, are un suflet negru (sau, curioasă atribuire, de câine) – sufletul pare mai mereu însoțit de conotații negative. Ba chiar și când spunem are un suflet bun există un dar – rostit sau subînțeles – care transformă această calitate în ceva cam vrednic de milă.
Există însă și o excepție, deloc întâmplătoare: declarațiile de dragoste – ești sufletul meu, te iubesc din tot sufletul, mi-aș da sufletul pentru tine….
Și este firesc să fie așa de vreme ce sufletul poartă cu sine trăirile noastre cele mai intense. Iar când suntem văduviți de aceste trăiri, purcedem a le căuta. Și a ne căuta, în speranța că ne vom (re)găsi. Dar de unde să începem de vreme ce nu știm nici unde să căutăm și nici ce căutăm? Ba chiar mai mult: nu știm nici măcar ce ne lipsește. Dar simțim acut că ne lipsește… ceva.
Și începem să mimăm. Începem să ne comportăm asemenea celor ce – credem noi – au acel ceva ce ne lipsește. Și pentru că sentimentul golului din noi rămâne tot acolo, încercăm să apăsăm mai tare pe pedală. Și mai tare. Și mai tare. Și ne inventăm și ne reinventăm, ne descoperim și ne redescoperim, ne iluzionăm și ne deziluzionăm.
Iar senzația de gol rămâne tot acolo. Pentru că despre o senzație este vorba. Doar noi o confundăm cu un gol în sine – cu un hău, uneori – pe care încercăm să-l umplem cu ceva, cu orice, doar să-l umplem, să nu mai fie acolo, să ne lase în pace.
Și nu ne dăm seama că golul acesta, balaur acesta mereu flămând există doar în mintea noastră. Și se hrănește din temerile noastre. Pentru că, în realitate, nu ne lipsește absolut nimic. Iar tot ce trebuie să facem este să ne lăsăm iar sufletul să simtă: chiar dacă suntem tentați să credem că nu mai știm cum se face, el, sufletul, își va aminti pentru noi.
Tot ce trebuie să facem este să ne dăm voie să avem din nou un suflet viu. Așa cum este el: cu bune și cu rele, cu dureri și îndrăgostiri. Ca al oricărui om. Tot ce trebuie să facem este să ne în-suflețim.
“Și, ce sufletul meu ai vrut să spui cu toate astea?” Da, chiar așa: ce sufletul tău?
Foto Ian Munro
[…] Exerciții de însuflețire; […]