– Dragostea se poate ascunde în lucrurile mici. Uneori, nici nu o observăm. Și ignorăm semnele, chiar dacă ele sunt acolo, ascunse printre cele mai banale lucruri. Ne plac telefoanele mari, ecranele mari, mașinile mari. Ne plac gadgeturile de tot felul, ne place să fim cool, ne place să fim trendy. Așa că ne place să credem că dragostea noastră e mare. Cea mai mare și cea mai plină de butoane, cea mai deosebită, cea mai cea mai. Cum dracului o dragoste așa de babană să se ascundă în lucruri mici și banale?! Doar că, adesea, ea acolo se ascunde. Și noi nu o vedem.
Eu te mai ascultam doar pe jumătate – e felul meu politicos de a spune că nu te mai ascultam deja de o vreme, dar că încă te auzeam. Îmi plăcea să te aud. Îmi plăcea să îți aud cuvintele rostogolindu-se prin noapte, cu Carul Mare deasupra gândului tău. Știi că îmi place să privesc stelele. Ce nu știi este că vorbesc atât de rar despre ele pentru că, în afară de Carul Mare, nu mai știu nimic. Adică, mai știam, la un moment dat, unde este și Carul Mic, probabil, cu un dram de noroc, încă mi-aș reaminti. Dar chiar și așa – “uite Carul Mare, uite Carul Mic, gata, s-a terminat tot cerul!” – era prea puțin. Așa că preferam să privesc stelele în tăcere și să-ți aud vocea rostogolindu-se prin noapte.
Eram amândoi în Eden, beam bere Zăganu, iar eu păcătuiam stând cu picioarele pe masă. Nu era chiar cea mai comodă poziție din lume, dar era felul meu ostentativ de a spune universului că mi-e bine. Nu știu dacă universul a băgat asta de seamă, tu sigur nu, tu erai într-un alt univers: unul în care se spun lucruri deștepte despre dragoste și îndrăgostiri. Iar mie, deși nu te mai ascultam, îmi plăcea că spui lucruri deștepte. Cărui bărbat nu i-ar place? Adică, o femeie frumoasă, ok, e o șmecherie. Dar o femeie frumoasă, care spune lucruri deștepte și care nu face fițe să-și bea berea direct din sticlă… ei, chestia asta te face să te uiți altfel în oglindă!
Am stat în Eden până s-a așternut liniștea și dimineața. Iar apoi am plecat fiecare spre casele lor. Nu știu tu, dar eu când am ajuns acasă mi-am dat seama că mi-e foame. Și că mi-e prea lene și prea zori de zi ca să mai cobor să îmi cumpăr ceva, deși aveam prin bucătărie doar câțiva cartofi (și vreo două beri rămase stinghere prin frigider). Așa că am luat punga aia umilă din plastic, am pus mâna pe cuțit și m-am pregătit moral să curăț cartofi. Iar primul cartof pe care l-am scos din pungă a fost, după cum ai spune tu, un semn.
“Dragostea se poate ascunde în lucrurile mici”, mi-am amintit. Așa că am strâns cartoful în mână și i-am o poză. Această poză – dovada că, da, dragostea ne trimite semne care ne apar în cale atunci când ne așteptăm mai puțin -, priviți-o!
Vedeți inima? Vă e clar mesajul? Vedeți că, atunci când astrele se aliniază, semnele ne apar în cale? Vedeți cu adevărat dragostea?
Ei, dragă cititorule… dacă ai văzut un semn al dragostei în poza de mai sus, dă-mi voie să-și spun că ești un tâmpit! În poza de mai sus e un simplu cartof. Cumpărat de la un aprozar de cartier, într-o pungă albă și urâtă. Un cartof care, la vremea la care tu citești aceste rânduri, a ajuns demult în stomac, duoden și tot așa (nu trebuie să fiu prea descriptiv, înțelegi tu… “nimic nu se pierde, totul se transformă”).
Un semn al dragostei ar fi fost dacă ți-aș fi povestit cum nu m-am putut abține să-i sărut pulpa piciorului atunci când strângeam cioburile sticlei de bere pe care ea, amețită, o scăpase din mână. Un semn al dragostei ar fi fost dacă ți-aș fi povestit cum, ajunși acasă (în aceeași casă!), i-am ținut fruntea în palmă. Și cum am făcut asta deasupra wc-ului, în timp ce ea dădea afară surplusul de bere ce nu mai putuse fi absorbit de organism, iar mie nu mi s-a părut nimic nefiresc în asta. Și nici ei. Un semn al dragostei ar fi fost dacă ți-aș fi povestit cum eu, cel care habar nu are și căruia nu-i place defel să gătească, m-am dus în bucătărie și am curățat cartofi în lumina răsăritului doar pentru a-i face ei ceva de mâncare. (Da, inclusiv acel cartof. Și, da, ea a adormit înainte de a-și delecta papilele gustative cu “specialitatea casei”.) Un semn al dragostei ar fi fost să-ți spun că deși eram, la rându-mi, destul de amețit, am coborât și am cumpărat suc de roșii, pentru ca ei să-i fie cât mai ok atunci când se trezește.
În loc de toate astea, ți-am arătat un cartof. Și ți-am spus o altfel de poveste. Însă nu, nu te-am mințit: dragostea e un cartof. Uneori fierbinte, uneori găunos, uneori prea sărat. Dar un cartof care – musai! – se consumă doar în doi.
