În mod cert, domnișoara Iustina nu este cea mai ciudată persoană pe care am întâlnit-o. Este însă una dintre persoanele care mi-au dăruit o poveste.
Era trecută binișor de 60 ani (firește, îmi dau cu presupusul, nu am avut vreodată grosolănia de a întreba așa ceva o domnișoară) și se îmbrăca mereu cochet: fuste pastelate, puțin peste genunchi, pălării cu boruri largi și accesorii care, fără îndoială, cândva trebuie să fi fost la modă.
Am cunoscut-o în parcul IOR, într-o zonă frecventată de posesorii de câini. Întâmplător, câinele meu de atunci părea excesiv de interesant de animalului de companie al domnișoarei. Lucru ciudat pentru un câine așa de bine crescut, dar, în cele din urmă, de înțeles: animalul de companie al domnișoarei Iustina era o gâscă. Frumoasă, nimic de spus (deși nu v-aș sfătui să aveți încredere în simțul meu estetic atunci când vine vorba de gâște), dar, totuși… o gâscă.
Domnișoara Iustina o scotea la plimbare de două ori pe zi, aveam să aflu în timp ce încercam să-mi liniștesc câinele care, deși în toată viața lui vânase doar o glastră cu crizanteme și o jumătate de pui uitat pe masa din bucătărie, acum părea să-și aducă aminte că, în fața unei gâște, era dator să se simtă câine de vânătoare.
Așa se face că, brusc, m-am trezit stând la picioarele domnișoarei – privind când la câine, când la gâscă, când la sandalele de un verde orbitor ce mi se postaseră în față – încercând, din răsputeri, să țin în frâu genele vânătorului trezit la viață. Iar în fața mea, evident, domnișoara. Privindu-mă, chiar mai evident, de sus.
– Mai ai de gând să te uiți mult la picioarele mele?
Domnișoara Iustina vorbea calm, rotunjind cuvintele, așa cum îmi imaginez că vorbește un obișnuit al Luvrului unui persoane care tocmai descifrează tainele suirii în tramvai.
Aruncat pe nepregătite în plin tablou suprarealist, mi-au trebuit câteva secunde bune pentru a înțelege despre ce este vorba. Și, încă buimac, am reușit într-un final să-mi strunesc câinele în lesă și să-mi desprind privirile de la gâscă și de la sandalele hipnotizante.
Drept recompensă, mi-a aruncat un zâmbet îngăduitor. Un zâmbet pe sub cutele căruia pupilele mele mărite aveau să întrevadă o îmbujorare. Și am avut nevoie de un timp pentru ca mintea mea să se acomodeze cu noul adevăr: chiar dacă trupul acela feminin îmbătrânise, sufletul ce-l anima mustea încă de feminitate.
Un timp în care mi s-a vorbit în continuare calm și rotunjit, ca unui om care se prăvălise de pe asfalt într-o pagină de poveste. Aveam să aflu că se numește Iustina, dar că lumea obișnuiește să-i spună domnișoara Iustina, că era profesoară de pian, că gâsca se numește Dora, o primise cadou de la o rudă venită în vizită și era „o răsfățată”.
Și, cumva, totul a prins să capete sens: o gâscă albă ținută într-o lesă roșie și plimbată printr-un parc din București de o domnișoară de 60 de ani, încălțată cu cele mai verzi sandale din lume… Poate ăsta era, de fapt, firescul. Poate așa este de fapt lumea, iar eu, ca netotul, vânam iluzii printre claxoane, monitoare și zile de salariu, încercând să-mi autoadministrez câte un bobârnac de fiecare dată când mă surpindeam visând cu ochii deschiși.
– Acum eu și Dora trebuie să mergem să ne odihnim: nu suportă să stea prea mult timp în soare. Mi-a părut bine de cunoștiință, mi-a spus.
Și au plecat încet, amândouă. Legănându-și șoldurile amândouă. Cochete, amândouă.
Le-am mai văzut de atunci de câteva ori pe Dora și pe domnișoara Iustina. Nu am mai vorbit, le-am zărit doar de la oarece distanță. Mergând împreună, legănat. Și deșirând în urma lor un aer de poveste. O poveste pe care, un băiat de asfalt ca mine nu a priceput-o pe de-a-ntregul niciodată. Dar care a reușit să-i sădească în suflet amintirea unei altfel de lumi.