Aud des tot felul de oameni spunând că e timpul să își “schimbe viața”. Și întrebând “de ce?”, mi se povestește despre dorința de a călători, despre pasiuni uitate sau abia trezite sau despre dorința unui nou început.
“Aha, deci este vorba despre o nouă relație”, spun. Pentru că, în mai toate cazurile, este vorba despre o relație: relația fiecăruia cu lumea ce îl înconjoară. Iar pentru a schimba această relație, suntem adesea gata să luăm decizii majore, închipuindu-ne că dacă acestea sunt mai radicale, mai drastice, vom ajunge mai repede la ceea ce ne dorim.
Și ce ne dorim? Răspunsul este, mai toate cazurile, același: să fim fericiți. Iar răspunsul acesta este greșit. Pentru că, spre deosebire de nefericire, fericirea nu este o destinație. Și nu există vreun drum care să ducă acolo.
Așa că, înainte de a lua o decizie majoră în privința propriei vieți, mai corect ar fi să ne întrebăm cât de nefericiți suntem. Și ce ne face să ne simțim nefericiți în relația noastră cu viața. Și dacă noile drumuri de care ne lăsăm ademeniți sunt cele menite să ne facă nu neapărat mai mulțumiți, ci măcar puțin mai nefericiți.
Oricare ar fi drumul pe care la un moment dat ne aflăm în viață, fericirea ține, întotdeauna, doar câteva respirări. (Pentru restul există denumiri mai oneste: mulțumire, încântare, bucurie, împlinire etc.) Iar amintirea acestor respirări ne poate face să confundăm nostalgii cărora le-am acordat prea puțin timp de înțelegere, cu dorința de a căuta, cu orice preț, fericirea.
O greșeală pe care nu o vom mai putea repara: deși fericirea în sine nu are vreun preț, căutarea fericirii cu orice preț ne va costa irosirea unui timp ce nu se va mai întoarce.
