Despre ceea ce am invatat tacand

În ultimul timp am scris foarte rar pe blog. Și am fost mai degrabă tăcut pe rețelele sociale. O tăcere pornită din plictiseală. Și din oboseală. Mă plictisisem să văd, să citesc și să aud aceleași gogomănii și obosisem să scriu despre ele. Ba chiar mai rău: obosisem până să și încerc să le ignor.

Pentru că, vedeți voi, ignorarea este păcătoasă și amăgitoare: dacă te prefaci că ignori, sfârșești prin a te îmbolnăvi de nervi, iar dacă ignori cu adevărat, sfârșești prin a deveni un ignorant. Așa se face că, de voie, de nevoie, am ales tăcerea. Iată câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat tăcând.

Am învățat să ascult. Până și într-o prostie există ceva de ascultat, atâta vreme cât prostia nu e răutacioasă.

Am învățat să mă bucur mai mult de reușitele oamenilor la care țin. Am o anume posesivitate față de oamenii la care țin. Le vreau binele atât de mult încât îmi doresc enorm să îi feresc măcar de o parte din greșelile pe care eu le-am făcut. Iar această dorință poate deveni uneori sufocantă. Și autosuficientă. Tăcând, am putut să-mi văd mai bine prietenii crescând – și, Dumnzeule, cât de frumos au crescut unii! – și am putut să mă bucur mai mult de reușitele lor. Și de faptul că acestea le sunt recunoscute.

Am învățat că, indiferent de vârstă, ai nevoie de repere. În lipsa lor, nu ai cum să-ți păstrezi mintea deschisă. Iar aceste repere pot fi doar oamenii pe care îi înțelegi și îi respecți.

Și, ca în fiecare an în această zi: la multi ani, Orlando!

În rest, toate bune: cred că, după atâta tăcere, e cazul să (re)devin nițel mai vorbăreț.