“Cum adică nu ai găsit pe cineva nici măcar pentru un one-night stand?!” Femeia din fața mea era tânără, de o frumusețe cel puțin medie, de gașcă, amuzantă și conștientă de senzualitatea ei. Dacă nu ar fi fost diferența de vârstă, zău că aș fi ridicat două degete sus și m-aș fi agitat de mama focului, ca la școală: pick me, pick me, pick me!
Pur și simplu, simțeam că mintea nu poate procesa informația: “cum adică?!”. Ea început să-mi explice, calm, teoria pașilor mici meniți să stârnească măcar minime emoții. Iar eu încercam să par interesat: există o anume politețe a discuțiilor pe teme intime – nu întrerupi omul, oricât de banală ar putea fi discuția.
Și, cu toate astea, tot nu înțelegeam: it takes two to tango. Da, era și ea de acord cu asta. Dar nu era ea de vină. Sau ele. “Oricum ai dansa sau oricum l-ai privi, chiar dacă vine pe lângă tine, ori nu știe ce să spună, ori după câteva minute se duce să-și ia o bere și s-a terminat totul.”
Am spus “ele” mai devreme? Da. Pentru că discuția aceasta am avut-o după aceea de foarte multe ori. Exact aceeași discuție, dar cu alte și alte femei. Și, de fiecare dată, mintea mea nu reușea să proceseze informația. Și nu înțelegeam absolut nimic. Așa că, tot ce puteam face era să concluzionez: ce tâmpiți sunt bărbații din ziua de azi!
“Dar de ce sunt atât de tâmpiți?”, m-am întrebat. Așa că am discutat subiectul și cu o mulțime de bărbați din zona +/- 30 de ani. Și, culmea, toți mi-au spus exact aceeași poveste pe care o auzisem de la femei. Cu mici, diverse și neînsemnate personalizări masculine. Așa că, explicabil, nu am avut cum să nu generalizez: ce Dumnezeu e greșit cu generația asta?
Adică, ok, pot înțelege că, din diverse motive, nu îți dorești o implicare romantică. Dacă există studii pentru așa ceva, înseamnă că nu mai vorbim aici de cazuri izolate. Și e fix treaba ta dacă asta îți dorești. Dar atunci de ce te plângi? Adică ori vrei, ori nu vrei. Ori suntem șmecheri, ori nu mai suntem. It takes two to tango, ce Dumnezeu e în capul vostru?
Apoi am prins a mă uita ceva mai atent în jurul meu de fiecare dată când ajungeam prin vreun club. Și mi-am dat seama că, în esență, “ei” nu sunt atât de diferiți de “noi”. Doar că, spre deosebire de noi, ei sunt captivi într-un veșnic început de petrecere.
Pfff, cum să explic chestia asta? Vedeți, când te duci la o petrecere/ party/ club/ whatever și când “ochii văd, inima cere” (sau care o mai fi traducerea actualizată), oricâți cupidoni și eroși ar bâzâi prin aer totul e în zadar dacă lipsește un ingredient extrem de simplu: muzica. Iar muzica de azi e foarte bună pentru introducere. Dar când după ea nu urmează niciun cuprins, te îmbeți ca prostul sau te faci praf și ajungi direct la încheiere, când se închide clubul și te trimit ăia acasă.
Ei, cuprinsul… Ăsta era unul dintre “rosturile sociale” ale bluesului: o întrebai dacă dansează, iar dacă răspunsul era afirmativ, aveați aproximativ trei minute să începeți să vă cunoașteți. Trei minute numai și numai ale voastre. Vă puteați vorbi sau nu, vă puteați atinge sau nu, vă puteați privi în ochi sau nu. Iar dacă după trei minute totul era ok, mai urma un blues. Și încă unul. Până când introducerea era nevoită să lase loc cuprinsului.
Unde e bluesul acum? Sigur, cârciumarilor nu poate decât să le convină: mai puțin blues, mai multă bere; deloc blues, enorm de multă bere, shoturi, pahare cu vin, cocktailuri, name your poison baby. Dar voi, voi ce care umpleți cluburile noapte de noapte, nu v-ați săturat să vă fie revândută aceeași introducere fără de sfârșit?
Voi cei atât de fericit nefericiți de viața voastră, voi cei însingurați, dar niciodată singuri, voi ce ați avut cu bluesul?
(foto: Marietta Varga)
