Se întâmplă să simți. Brusc, fără nicio atenționare, fără o pregătire prealabilă, pur și simplu.
Iar uluirea îți încremenește pleoapele și, în acea pauză enormă dintre două clipiri, chiar nu știi ce să faci mai întâi. Să te miri că, dintr-o dată, acea parte a sufletului pe care o credeai în comă indusă s-a trezit la viață? Să îți fie teamă de tine, cel care ar putea (re)deveni un străin pentru cel care ești acum? Sau să îți fie frică – da, frica este altceva – de faptul că ai putea să te reîndrăgostești?
Probabil că oamenilor ar trebui să li se țină cursuri de reîndrăgostire. Aidoma cursurilor de prim ajutor. Să știi la ce să te aștepți, să fii pregătit, să ai habar ce ar trebui să faci când simți că sufletul ți se cutremură, iar tu simți nevoia să fugi sau să te ascunzi, dar rămâi așa, încremenit, îngrozit că vei putea fi prins – iar – sub dărâmături.
Și, la un moment dat, reușești să clipești. Și vezi că nu s-a dărâmat nimic. Că poți să-ți miști și gândurile și buzele și mâinile și întregul trup. Și clipești iar. Și iar. Și iar. Și, trăgând aer în piept, începi să zâmbești. Pentru că uitaseși să simți cât de bine e să simți. Uitaseși să simți cât de bine e să ai sufletul întreg și să-l lași să zburde așa, de capul lui, fără teama că va dărâma ceva.
“Poate de data asta nu va mai fi niciun cutremur.” Nici nu ai timp să-ți duci gândul la capăt că te îngrozești iar. De data asta pentru că simți pe buze toată avalanșa nerostirilor pe care le-ai ignorat și pe care le-ai ascuns prin cotloane prefăcându-te că nu există. Simți cum toate acele lucruri pe care nu le-ai mai spus de mult, nimănui, vor să iasă cu toate la iveală, simți că ai vrea să spui “totul” astfel încât până și tu să-l auzi și că în tine există atât de multe fațete ale sufletului care își cer dreptul de fi readuse la viață.
Și clipești iar și îți este din nou teamă – da, teama este altceva. Îți este teamă că nu le vei putea spune pe toate dintr-o dată. îți este teamă că altădată nu vei mai avea curajul să o faci și îți este teamă că îl vei putea îngrozi pe celălalt atunci când vei revărsa un întregu univers asupra sa. Îți este teamă de fiecare în parte și de toate la un loc.
Și clipești iar, Și taci o vreme pentru ca apoi să schimbi brusc discuția, cu o stângăcie derutantă chiar și pentru tine. Probabil că la cursurile astea de reîndrăgostire oamenii ar trebui să învețe și cum să fie mai puțin stângaci: în defintiv, nimeni nu este aruncat în ocean fără un colac de salvare.
Gata, respiră, Clipește și respiră. A trecut, ai redevenit un om mare, stăpân pe sufletul și pe tăcerile lui. Așa că poți să spui “la revedere” și să îți vezi mai departe de viața ta.
“Pfff, ce noroc că nu am dărâmat nimic!”
grafica: Sarolta Bán
