Am citit Complexul lui Portnoy la o vârstă relativ fragedă. Poate surpinzător, cartea lui Roth mi-a părut mai degrabă amuzantă decât erotică. Și mai surprinzător este însă că definirea complexului în cauză – tipărită chiar în deschiderea cărții – m-a urmărit întreaga viață.
“Complexul lui Portnoy / Portnoy’s Complaint (după Alexander Portnoy) – tulburări psihice caracterizate printr-o continuă stare conflictuală între impulsurile altruiste şi cele etice puternic înrădăcinate, pe de o parte, şi pornirile sexuale extravagante, adesea de natură perversă, pe de altă parte.”
Nu, n-am citat din memorie. De fapt, exact despre acest lucru este vorba. La vârsta aceea am interpret definiția destul de simplist: complexul ăsta trebuie să se manifeste mai acut la oameni educați și inteligenți de vreme ce extravaganța cu pricina e musai să implice și ceva imaginație (altminteri ar fi doar “pervesiuni de autobază”), iar impulsurile altruiste și etice pot fi cultivate doar într-un mediu propice.
Așa că m-am declarat “educat și inteligent”. Și am trecut mai departe.
Chestia asta a avut și părțile ei bune: atunci când este înlocuită cu o recompensă (în cazul meu confirmarea unui soi de intelectualism), vinovăția dispare. Așa că am explorat o mulțime de zone pe care altfel, probabil, nu le-aș fi explorat. Fapt bun și el pentru o persoană decisă să afle cât mai multe adâncimi ale sufletului.
În plus, am devenit mai degrabă tăcut în “discuțiile băiețești”: după ce te-ai preumblat prin diverse zone, discuțiile astea îți par nu doar puerile, ci și extrem de plictisitoare. Așa că prefer să-mi văd de berea mea, asumându-mi riscul de a fi considerat novice. Cât despre discuțiile cu sexul opus… ei, chestia asta m-a făcut să nu mai ai am răbdare (și, nu de puține ori nici tact). Așa că, dacă se ajunge în astfel de zone, intru direct în miezul problemei, ca-n brânză. Iar dacă se dovedește că un astfel de miez de fapt nu există, lipsa mea de interes pentru discuție devine crâncenă. Fapt care, recunosc, nu e chiar un ideal de comunicare.
Pe de altă parte, cum diferențele dintre sometimes fun și lifestyle sunt notabile, interpretarea mea simplistă a mutat complexul la un alt nivel. Imaginați-vă, de pildă, cât de dezamăgita ar fi fost rățușca cea urâtă dacă după ce se bucurase atât de mult că, în sfârșit, și-a găsit o familie, rațele ar fi părăsit-o pentru că, în cele din urmă, nu erau din aceeași poveste. Imaginați-vă cât de greu i-ar fi fost să-și găsească o altă familie și cât de cumplit ar fi suferit… Tradus: cu cât persoana cealaltă este mai… deosebită, cu atât mă simt mai vinovat pentru nepotrivire, pentru suferința pricinuită și pentru cât de greu este posibil să îi fie.
Așa se face că, în răstimpuri, am încercat – din răsputeri chiar – să intru în rândul lumii. Pe principiul simplu că banalitatea nu a omorât pe nimeni, deși plictisește de moarte. Din păcate, în încercările astea am eșuat de fiecare dată.
În fine.. Ideea e că am devenit un fin observator al Complexului lui Portnoy. Și nu de puține ori m-am amuzat în sinea mea privind cum alții încearcă să se descurce cu el. Sau mi-au câștigat respectul oameni care, deși nu auziseră vreodată de el, se descurcau nonșalant în cele mai neașteptate situații.
Și am văzut cum astăzi nici măcar Complexului lui Portnoy nu mai e ce a fost. Pentru că socializarea nu mai e ce a fost. Astăzi, în epoca în care “a te îmbăta cu sens” pare o risipă inutilă de neuroni, o fotografie cu un pahar pe jumătate gol care a strâns câteva like-uri de la prieteni trece drept o adevărată escapadă.
Și totul ar fi bine dacă după aceea nu s-ar plânge – fetele de faptul că băieții nu-s mai îndrăzneți, iar băieții de faptul că s-au plictisit ca fetele să joace rolul de inabordabile. Și alte broderii pe teme date. Iar Complexul lui Portnoy al timpurilor noastre să fie dat fie de “vinovăția” că, pentru o clipă, au simțit impulsul de a fi mai îndrăzneți, fie de “vinovăția” că, tot pentru o clipă, au simțit impulsul să nu mai fie trendy și inabordabile.
Noroc că totul durează doar o clipă. Și, spre dimineață, ajunși fiecare în paturile lor, se vor gândi la like-urile primite și se vor simți aproape satisfăcuți. Și aproape că nu vor adormi gândindu-se că nici măcar un one night stand nu a fost să fie.
Nu-i nimic, poate data viitoare. Somn ușor!
Missing Parts – fotografie de Cristina Velina Ion.
