Am citit Complexul lui Portnoy la o vârstă relativ fragedă. Poate surpinzător, cartea lui Philip Roth mi-a părut mai degrabă amuzantă decât erotică. Și mai suprinzător este însă că definirea complexului în cauză – tipărită chiar în deschiderea cărții – m-a urmărit întreaga viață.
„Complexul lui Portnoy / Portnoy’s Complaint (după Alexander Portnoy) – tulburări psihice caracterizate printr-o continuă stare conflictuală între impulsurile altruiste şi cele etice puternic înrădăcinate, pe de o parte, şi pornirile sexuale extravagante, adesea de natură perversă, pe de altă parte.”
Nu, n-am citat din memorie. De fapt, exact despre acest lucru este vorba. La vârsta aceea am interpret definiția destul de simplist: complexul ăsta trebuie să se manifeste mai acut la oameni educați și inteligenți de vreme ce extravaganța cu pricina e musai să implice și ceva imaginație (altminteri ar fi doar „pervesiuni de duzină”), iar impulsurile altruiste și etice pot fi cultivate doar într-un mediu propice.
Așa că m-am declarat educat și inteligent. Și am trecut mai departe.
Chestia asta a avut și părțile ei bune: atunci când este înlocuită cu o recompensă (în cazul meu confirmarea unui soi de intelectualism), vinovăția dispare. Așa că am explorat o mulțime de zone pe care altfel, probabil, nu le-aș fi explorat. Fapt bun și el pentru o persoană decisă să afle cât mai multe adâncimi ale sufletului. Nu în ultimul rând,
Pe de altă parte, cum diferențele dintre sometimes fun și lifestyle sunt notabile, interpretarea mea simplistă a mutat complexul la un alt nivel.
perversiune pierde din noimă, dar câștigă în nuanțe.
Missing Parts – fotografie de Cristina Velina Ion.
