Ceea ce va doresc si voua!

Asadar: vine o zi in viata fiecarui om cand ceilalti ii ureaza. Din obligatie, din politete, din suflet, din coltul buzelor, din automatism. Chestii: tot ce iti doresti, implinirea tuturor dorintelor, fericire, noroc, la multi ani, la si mai multi, la foarte multi ani etc.

Astazi e ziua cand Radu implineste un an. Sau, altfel spus: prima zi, din lungul sir de zile in care oamenii ii vor ura. Si singura zi din acest lung sir in care “ziua lui” va fi numai si numai a lui. Fara a se simti obligat in vreun fel sa raspunda la “chestii” (uraturi, pupaturi, exclamatii, declaratii, cadouri, cadouase etc). De la anul, cu sau fara voia lui (si cu sau fara voia noastra), Radu va incepe cu socializarea lui sar’na, multumesc, vai, dar nu trebuia sa va deranjati.

Pentru ca asa suntem noi, oamenii: o data porniti pe drumul pronuntarii cuvintelor, nu mai avem scapare, trebuie sa acceptam si goliciunea de care acestea, macar uneori, dau dovada. Si, cumva, uitam sa mai gasim raspuns la intrebari simple. De pilda: unde se duce timpul?

Ei bine, iata o incercare de raspuns. Cele mai recente 365 de zile din viata mea s-au dus in mult mai putina bere bauta. Si in mult mai putine iesiri in oras. Si in extrem de putine ore de somn boireresc.

Cele mai recente 365 de zile din viata mea s-au dus in a invata diverse lucruri despre biberoane, pampersi, cresterea dintilor, jucarii de care nu ai cum sa nu te impiedici, cumparaturi pe care nu le-as fi crezut vreodata utile, intins rufe, strans rufe, facut ordine, care ordine?, facut ordine iar. Si tot asa.

Cele mai recente 365 de zile din viata mea s-au dus intr-o imensa bucurie: Radu. Acum, ca a trecut un an, pot intelege asta. Si o inteleg atat de bine incat nu simt nevoia sa adaug vreo descriere, vreo comparatie sau vreo explicatie. Spun doar atat: ceea ce va doresc si voua!

La multi ani, Radu!