– Înainte sau după?
Era un joc al nostru: unul întreba, celălalt trebuia să aleagă. Acum întrebase ea.
– Înainte, i-am răspuns.
– Nisip, valuri, lună. Înainte să mă cunoști.
Trei elemente definitorii de fiecare dată. Așa era regula. Apoi, cadrul general – înainte de a o cunoaște. Iar acum, eu trebuia să-i spun o poveste care să conțină acele elemente, în acel cadru. Acesta era tot jocul.
Uneori poveștile erau reale, alteori nu. Uneori conțineau frânturi ale altor amintiri, alteori nu. Fiecare avea libertate deplină: puteam insera acolo dorințe, nostalgii, lucruri-pe-care-altfel-nu-am-fi-avut-curajul-să-ni-le-spunem, fațete neștiute ale personalității, vise sau obsesii.
Și mai exista o regulă: niciunul dintre noi nu avea voie să întrebe ce este și ce nu este real. Trebuia să ghicim. Și să hotărâm apoi dacă ne vom preface că nu am înțeles despre ce e vorba sau vom explorarea unei posibilități.
Înainte de a o cunoaște… Era greu să alegi din multitudinea de amintiri, de realități și de himere. Oare de ce trebuise să aleagă tocmai asta? Mi-ar fi convenit mai mult după ce m-ai cunoscut? Hm… Existau atât de multe posibilități: înainte de apariția dinozaurilor, după căderea nopții, înainte de a visa, după preludiu. Atât de multe lumi posibile…
– Înainte să te cunosc?
– Da.
Oricât de greu ar fi putut părea că este să alegi, cele trei elemente – mereu trei – te ajutau. De fiecare dată. Așa că am început să-i spun povestea.
***
Ne-am despărțit cu mult înainte de a hotărî să ne despărțim. Așa că, atunci când am decis să o facem, a părut mai mult o formalitate. Și, cu toate acestea, a existat un moment la care niciunul dintre noi nu se așteptase. O clipire. O respirare. O adiere de timp.
– Înainte sau după? a întrebat ea.
– După, i-am răspuns.
Și ne-am privit în ochi pentru ultima oară.
(foto)
