Barbierul electric
Se spune ca noaptea, toate pisicile sunt negre. Eu spun insa altceva:
noaptea, toate stirile de la Realitatea TV se repeta.
Si se repeta! Am probat-o pe pielea mea in noaptea de 23 spre 24 aprilie. Cand principala (singura?) stire de pe Realitatea TV a fost despre cum oameni internati in spital se imbolnavesc grav din vina doctorilor. O noapte pe care, intamplator, mi-am petrecut-o la terapie intensiva. Cu patru tuburi iesind din mine si o telecomanda aflata la prea mare distanta pentru a putea intrerupe in vreun fel informarea mea fortata…
Despre atomi si alte fetisuri
- Domnu’ Tudor, dar laptopul dumneavoastra din ce atomi este facut?
Vecinul de pat din stanga, se uita spre mine cu ochii mari, asteptand un raspuns. Recunosc, sunt luat prin suprindere.
- Atomi ca toti atomii, raspund, impaciuitor. Toate obiectele sunt facute din acelasi fel de atomi…
- Eh, asta stiu si eu, zice el, cu un aer usor jignit. Eu intrebam pana la ce subdivizuni merg atomii laptopului dumneavoastra. Tot pana la electron?
Are 78 de ani si, dupa cate mi-am putut da seama, o pasiune arzatoare pentru lumea subatomica. De cealalta parte a patului, vecinul din dreapta, spune cuvinte care seamana a rugaciune. Are tot 78 de ani si asa face el cand doarme: rosteste cuvinte.
- Tot pana la electron, zic.
Si, inchizand laptopul cu repeziciune, ma reped spre usa rezervei de spital. De cealalta parte a usii, asistenta-sefa.
- Aaaa, domnu’ Tudor! Iar la fumat?
Imi face complice cu ochiul si, in timp ce eu o privesc usor vinovat, ea isi continua ideea: “Cand va intoarceti sa treceti pe la mine sa va pregatesc pentru operatie”.
Era 21 aprilie, ora opt sera, iar eu eram deja internat de suficiente ore pentru a-mi da seama ca nu am niciun fel de fetis legat de asistentele medicale. Nu, nu din vina lor. Ca patriot, afirm cu toata raspunderea ca asistentele din spitale noastre sunt cel putin la fel de ofertante ca asistentele altora. Unele chiar foarte ofertante. Doar ca, intr-un spatiu presarat cu tuburi si intubatii, pana si cele mai fine glezne poarta cu ele mirosul de antibiotice.
La intoarcerea de la fumat aveam sa aflu ca nici perversiunile nu sunt pentru mine: asistenta m-a pregatit pentru operatie intr-un mod a carui scurta descriere o veti afla urmand acest link. Motiv pentru care veti pricepe de ce urmatoarea ora mi-am petrecut-o icnind in spatele usii de la baie. Si de ce, iesind de acolo, n-am stiut cum sa nimeresc mai repede patul. Insa, abia daca apucasem sa ating asternutul cand vocea vecinului din stanga s-a facut din nou auzita, de parca vechea noastra conversatie nu fusese nicicand intrerupta:
- Domnu’ Tudor, e normal sa fie asa: pentru ca electronul e pe langa atom cum este omul pe langa Pamant. Asa si cu laptopul dumneavoastra. Hai, dormiti, ca dimineata vine Barbierul sa ne pregateasca pentru operatie.
Barbierul?! Eu abia supravietuisem pregatirii facute de asistenta. Iar de Barbier acum auzeam pentru prima data. A doua zi aveam sa realizez ca, in viata, exista intamplari pentru care nimeni – dar absolut nimeni! – nu te poate pregati indeajuns…
Barbierul electric
Barbierul si-a facut aparitia la ora 7:30. Un barbat de cam 55 de ani, grizonat si tuns periuta, cu un corp atletic si o fata taiata in muchii ascutite. Imbracat intr-un costum negru si tinand in mana stanga o geanta din piele maronie, ar fi putut juca in orice film cu mafioti.
- E Barbierul… rosti, cu voce tremuranda, vecinul meu pasionat de fizica cuantica. Si poate ca ar mai fi rostit ceva daca Barbierul nu l-ar fi tintuit din prag cu privirea, topindu-i cuvintele pe buze.
“Wow, Darth Vader, frate!”, m-am trezit spunandu-mi in gand in timp ce tasneam din pat pana in dreptul usii de la baie. In definitv, de acum cunoastem locul, m-as fi putut baricada acolo…
Barbierul nici macar nu macar nu m-a bagat in seama – din doi pasi a ajuns langa singura masa din salon, si-a asezat geanta pe ea si a rostit scurt, catre fizician: “Dezbracarea!”.
Stop-cadru: in plan secund, eu, cu mana eroic inclestata pe cleanta usii de la baie. Barbierul – Darth Vader in centrul imaginii, cu mana sprijinta de geanta de piele. In stanga, fizicianul cuantic, dezbracat de la brau in sus, intins pe pat cu pantalonii in vine si in pozitie de drepti. In dreapta imaginii, celalalt batranel, rostind prin somn cuvinte care seamana a rugaciune. Motor!
Barbierul isi deschise geanta incet, cu miscarile omului care stie exact ce face. Apoi isi infipse mainile mari in strafundurile ei si scoase la iveala un cablu electric negru, cam de sase metri lungime, terminat la un capat cu un stecher, negru si el, iar la celalalt cu o dulie de care atarna un bec.
Se apropie de fizician calcand apasat. L-a privit pentru o clipa. Apoi, intinzand mana pe deasupra capului acestuia, a bagat stecherul in priza.
- Tine-l bine, a rostit Barbierul, inmanandu-i becul aprins. Apoi ridica putin cablul si il infasura de cateva ori in jurul gatului fizicianului. Probabil, din simt estetic: un cablu negru intins pe jos ar fi aratat cam urat.
Stop-cadru: un batran de 78 de ani, pe trei sferturi dezbracat. Avand in jurul gatului un cablu negru, iar in mana stanga un bec aprins. Langa el, in picioare, Barbierul. Motor!
Barbierul se intoarse langa masa, isi infipse iar mainile in strafundurile gentii si scoase de acolo un soi de borseta. Cu o miscare sigura ii deschise fermoarul si extrase din ea un brici. Deschise briciul cu o singura zvacnire a incheieturii si, apropiindu-se de batran, incepu sa-l rada pe burta.
Dupa mai putin de zece miscari de brici, Barbierul isi reluase locul in centrul incaperii, scrutand fara expresie micul nostru musuroi uman.
- Cine se mai opereaza azi? intreba, scurt.
- Domnu’ Tudor!, ma turna rapid fizianul cu burta imberba, aratand spre mine cu becul pe care inca il mai tinea in mana.
M-am indreptat spre pat cu capul in pamant, spunandu-mi ca, fie ce-o fi, eu n-am sa-l las sa-mi infasoare cablul in jurul gatului: barbieriti sau barbieri, toti avem o demnitate!
Nu stiu daca ii ochii mei s-a putut citi vreun strop de eroism. Sau daca, pur si simplu, Barbierul a dovedit ca pana si lui ii poate fi lene. Cert este ca, pe parcurusul celor zece miscari de brici care mi-au fost dedicate, cablul a ramas in continuare rasucit in jurul gatului fizianului. Becul in schimb a stat in mana mea.
Cand a terminat si cu mine, Barbierul si-a strans tacticos ustensilele, a trecut pe langa noi pentru a primi ofrandele cuvenite si a disparut pe usa fara a scoate vreun cuvant. Si, fireste, fara a mai privi inapoi.
In loc de epilog
Vineri, 23 aprilie, pe la ora 14:00 aveam sa fiu operat. Tot ce imi aduc aminte este o masca ce mi se pune pe figura in timp ce eu intrebam: “si asta o sa ma adoarma?”. Aveam sa ma trezesc cateva ore mai tarziu, ascultand Realitatea TV, la terapie intensiva. Certandu-ma cu asistenta care nu vroia, in ruptul capului, sa-mi dea laptopul.
Pana la ora opt dimineata aveau sa mi se tot faca perfuzii in timp ce, un aparat nefericit setat, imi inclesta automat bratul din jumatate in jumatate de ora pentru a-mi lua tensiunea. La ora 8:30 ajungeam in salon, cu patru cabluri iesind din mine. La ora 10:30, imi fusesera scoase deja trei dintre ele. Cel de al patrulea mi-a fost scos si el pentru ca, desi fusesem prevenit ca inca nu ma voi putea deplasa, ma incapatanam sa stau in picioare in fata usii asistentei si sa repet intr-una ca “acel lucru ma incurca”.
La ora 11:00 eram decablat in totalitate, la ora 14:00 imi faceam externarea, iar la ora 14:13 poposeam pe cea mai apropiata terasa, pentru a ma bucura de o cafea bauta la soare. Avand in mine la fel de multe gauri ca un fluier. Dar doinind in deplina libertate.
Mai multe insemnari din sectiunea: Interioare, Video
Mai multe insemnari despre:
O poveste frumoasa in cadru spitalelor. Pana ne vedem…. sa ai telecomanda pe aproape
Uf! Sper să mor repede, când oi muri, fără operaţii şi alte alea. De clismă mi-e cel mai frică, am renunţat la două minunate săptămâni de boiereală în infirmerie, când eram în armată, pentru că operaţia de apendicită presupunea o clismă (şi un bărbierit, evident). Am păstrat apendicele – şi demnitatea
@ Someone,
Jur ca am rezistat operatiei cat am putut! Insa, chiar daca am cedat la presiuni exterioare, tot nu am scuza…
Ma bucur ca mai exista oameni demni printre noi!
Foarte frumos. As face un scurtmetraj.
am auzit asta undeva…
barbierul catre client, ținând briciul in mână:”grijile materiale îmi cauzează tremurul mâinilor”.
finalul previzibil: ciubuc.
)
e bine ca esti acasa :0
bine ai revenit
Bine ai revenit acasa!
Eram putin ingrijorata, drept sa-ti spun…
Eh, dar totul e bine cand se termina cu bine, nu?
@McGoGoo, @Ionut, @Adina,
Multam!
@Vraji,
Am ras!
26 Apr 2010, 4:53 pm
[...] astazi nu ne putem intalni din motive obiective (desi, la cate gauri am in mine v-as putea doini mai ceva ca un fluier), nu mai ramane de facut [...]