De ceva vreme, am o bănuială în privința evoluției PSD; aceea că, după Ion Iliescu (considerat a fi răul absolut), lucrurile au mers din rău, în mai rău. Așa că, într-una din zile, mi-am întrebat prietenii de pe facebook care dintre președinții PSD cred ei că a fost “cel mai pro – valori europene” (eliminându-i din listă pe Gherman și Geoană care, în opinia mea, nu au fost chiar la cârma partidului). Iar rezultatele au fost: Iliescu – 0 “nominalizări”; Năstase – 10; Ponta – 8; Dragnea – 1.
Firește, rezultatele acestea sunt lipsite de orice valoare statistică. Dar ele indică faptul că bănuiala mea ar putea avea fundamente reale. Înainte de toate, însă, o precizare: există voci extrem de bine informate care susțin că Iliescu ar fi avut un rol crucial, pro-național, în evenimentele din martie 1990. Însă chiar și așa, chiar dacă vreodată se va face lumină și se va dovedi că a avut un merit incontestabil, Iliescu va rămâne în istorie tot ca răul absolut – răul din pricina căruia ne aflăm astăzi într-o țară nevoită să supraviețuiască acestui prezent.
Revenind: evoluția politruc – intelectual “de făcătură comunistă” – gherțoi de partid nu ar trebui să mire pe nimeni. În definitiv, gherțoii de partid nu au apărut așa, ca sirenele, din spuma mării. Chiar dacă nu ne convine să o recunoaștem, ei sunt doar o particularizare a ceea ce s-a petrecut în România ultimelor decenii, preponderent în plan economic (dar cu un larg concurs social). Adevărul este că, în marea majoritate a a cazurilor, mitocănia a fost filozofia de bază a succesului în afaceri, iar oportunitatea a constituit-o fentarea legii și a bunului-simț. În consecință, valoarea de piață nu doar că nu a avut vreo legătură cu valoarea umană, dar, adesea, a fost în detrimentul celei din urmă. Pe scurt: gherțoiul de partid – mitocan genetic și ajuns, în urma “investițiilor în politică”, în poziția de a fenta legea mai bine decât concurența directă – a devenit, de-a lungul a trei decenii, “masculul alfa” al societății românești. Aceasta este o situație dată, iar a o nega nu ajută la nimic.
Iar problema care se pune este următoarea: în acest moment, pentru că văd în PSD-ul lui Dragnea inamicul devastator al unei Românii europene, partizanii valorilor Uniunii văd în demisia (sau demiterea) președintelui PSD un scop în sine. Presupunând că, printr-un miracol, acest lucru se va întâmpla, trebuie însă să ne întrebăm: cine îi va lua locul lui Dragnea? Iar dacă aveți senzația că mai rău nu se poate, este suficient să vă uitați, pentru câteva secunde, la câțiva dintre posibilii săi înlocuitori. Și veți simți cum vă îngheață sângele în vine…
Și atunci? Ar trebui ca Dragnea să nu fie demis? În niciun caz! Nu sunt unul dintre cei care văd ca fiind acceptabil un astfel de compromis. Sunt în schimb unul dintre cei care își dau seama că problema este cu mult mai complexă. Atât de complexă încât, chiar presupunând că Opoziția ar câștiga următoarele alegeri (ceea ce, în conjunctura actuală, ar fi un miracol cu mult mare decât demiterea lui Dragnea), România ar trece mai întâi printr-o perioadă destul de lungă de convalescență. Și chiar și asta, doar în cazul în care vom avea noroc.
PSD nu este doar un partid. PSD reprezintă un întreg angrenaj economic și social. Un angrenaj de care depinde supraviețuirea fizică a părții majoritare din populația României. Pentru că nu este aici vorba doar de bugetari. Este vorba și de familiile lor. Este vorba și de toți angajații din firmele de partid. Și este vorba și de toți angajații firmelor (unele cât se poate de oneste economic) care nu ar supraviețui fără contracte cu statul. Și de firmele acelea multe și mici care nu ar supraviețui dacă nu ar exista bugetarii care să le cumpere produsele. Și tot așa. Și asta fără a mai pune la socoteală prieteniile economice între reprezentanții diverselor partide. Ceea ce înseamnă că, oricât de mult ne-ar putea displace, suntem condamnați să mai stăm o vreme pe această pagină a istoriei. Și nu este neapărat doar vina noastră: recunoașterea, în 2004, a statutului de economie de piață funcțională a fost o decizie politică. Care, politic, a avut avantajele ei. Dar economic a contribuit și ea la perpetuarea angrenajului în cauză.
Și ce ar fi de făcut? Din păcate, există doar trei soluții. Prima – și cea mai ușoară – ar fi emigrarea. O soluție individuală, cu beneficii personale care, poate, va aduce și ceva beneficiu – cândva – și României. În definitiv, de mâna a doua, de mâna a treia, suntem totuși cetățeni europeni și trăim într-un spațiu în care patriotismul se redefinește. Cea de a doua soluție – ceva mai grea – ar fi mobilizarea votului anti-PSD. O soluție de avarie, cu beneficii mai mult la nivel emoțional și, probabil, ceva beneficii pe termen mediu și lung. Iar cea de a treia soluție – cea mai dificilă – ar fi dialogul și înțelegerea nevoii de negociere. Dialogul real cu “cealaltă parte a societății”. Și înțelegerea faptului că nu toți oamenii evoluează în același ritm. Și că pot exista motive reale pentru care fiecare cataloghează poziția celuilalt ca fiind inacceptabilă: atunci când te desparte o prapăstie de un om, a-i cere imperativ să vină lângă tine înseamnă a vă radicaliza unul altuia pozițiile. Punțile se construiesc doar împreună și doar prin negociere. Este o soluție care va aduce beneficii tuturor. Din păcate, pe termen lung. Și nu neapărat în decursul vieților noastre.
Iar în final, un banc. Un banc foarte vechi, considerat încă de pe timpul comunismului “cel mai trist banc politic”. Un banc care astăzi nu mai e trist. E dramatic.
Doi viermi – tatăl și fiul -, într-o balegă. Cel mic scoate capul:
– Tată, tată, ce e pata aia mare și albăstră de sus?
– E cerul, copilul meu!
– Și e frumos, e frumos acolo, tată?
– Eeei, e foarte frumos! Acolo zboară păsările și vântul se-mprietenește cu norii…
– Tată, tată, dar pata aia mare și verde ce e, tată?
– E câmpia, copilul meu!
– Și e frumos, e frumos acolo, tată?
– E foarte frumos! Acolo zburdă viețuitoarele și înfloresc florile…
– Tată, tată, dar pata aia galbenă ce e, tată?
– Sunt holdele, copilul meu!
– Și e frumos, e frumos acolo tată?
– E foarte frumos! Acela simbolul bogăției…
– Auzi, tată, tată, dar dacă e așa frumos peste tot în jurul nostru, noi de ce stăm în pata asta de rahat?
– Din pur patriotism!
Acum cine vrei sa faca contract cu statul: neamtul?: Aici are dreptate Ghita, cand o sa ajunga firmele straine sa faca contracte marunte cu statul,atunci chiar ca o sa ne ducem de rapa.
Articolul daca il citeste un strain sau unul care a iesit in strada asta iarna, crede ca 27 de ani la putere a fost doar PSD(bine si celelalte se trag din FSN).
Am urat PSD-ul cand eram mic, inclusiv pe Iliescu, dar daca tragi linie dupa 28 de ani, iti dai seamna ca e partidul cu rezultatele cele mai bune din punct de vedere economic, perioada CDR a fost un dezastru, probabil perioada cea mai grea din ultimul secol, a fost mai rau decat toata perioada lui Ceausescu, a lui Dej(acolo au avut de suferit doar o mica parte a populatiei 1%) si mai rau decat in Al Doilea Razboi Mondial unde la noi nu prea a fost razboi pe teritoriu.
Guvernarea DA care s-a rupt in 2006, dupa aia au avut sprijit PSD din umbra, a fost perioada buna, dar nu poti sa spui ca a fost 100% fara PSD.
Guvernarea PDL un dezastru, acum dupa 5 ani, orice cifra negativa te trimite la perioada aia, Euro maxim, benzina maxima, tva 24, salariile in orice domeniu, stat,privat cu 50% mai mici decat acum, spitale inchise, direct au fost loviti cei de la stat, indirect au fost toti loviti, au castigat doar cei care au primit drepturi litigioase(s-au alocat cei mai multi bani in perioada aia) si cei care au avut contracte pentru investitii.
Guvernarea Ciolos:1an, mult prea putin sa tragi concluzii, a avut sustinere si din dreapta si din stanga sau din nici o parte, dar Ciolos a dat impresie ca e omul celor de sus, parea ca e trimis de Poarta, cand a fost comisar european, Romania a primit prin rotatie postul de la agricultura, care l-a ocupat Ciolos, a fost de o impartialitate incredibiala, parca l-ar fi ales toti europenii(povestea asta o stiu inainte sa ajung prim ministru).
Guvernari PSD:
1990-1992-Roman, Stolojan, amandoi oameni care au fost in toate taberele, perioada pentru care pierd ei alegeriile prezidentiale, 2 mineriade, pana la urma a fost perioada cea mai dificila, de gestionat, nimeni nu stie ce s-ar fi intamplat daca ar fi ajuns altii la putere, daca ar fi fost unii prea “europeni” poate am fi ajuns in locul Iugoslaviei, bunastare in Transilvania cum e la ei in Slovenia, prapad in Kosovo, probabil in Moldova sau Oltenia.
1992-1996-o perioada adormita, de tatonare, Tapul zice ca s-a facut o buba mare in perioada asta si a spart-o el in 96, daca castiga Iliescu in 96 probabil nu ar fi spart buboiul chiar asa sau poate mai tara in ritmul asta inca 4 ani.
2000-2004-Nastase: perioada de redresare, sincer sa fiu in afara de parlamentari si oameni din spatele lor pana atunci nu cred ca se mai construise vreo casa, reparase ceva, sosea, abia atunci parca a inceput sa se miste ceva, desi toti zic ca a fost perioada cu spaga cea mai mare.
2012-2016-la fel, revenire din criza, criza la noi a tinut pana in 2012, desi in America se terminase in 2009, daca mai ramanea PDL la putere 4 ani, ar fi avut aceeasi placa:e criza.
In concluzie: opozitia daca vine la putere, daca au aceeasi evolutie cum au avut partidele CDR si PDL, PSD-ul la urmatoarele alegeri vor castiga cu 80-90%