Sorin Tudor

Recunosc: am inceput sa obosesc sa apar clasa politica. Am inceput sa obosesc sa caut argumente pentru a sustine ca prostia e doar aparenta, ca raul e doar conjuctural si ca mizeria este doar o stare de curatenie partiala.

Si, da, recunosc si asta: sunt lucruri pe care le-am facut dintr-un egoism manifest. Pentru ca, oricat de atractiv ar fi contractul, este greu sa iti faci meseria daca nu crezi macar putin in ceea ce faci. In termeni de relationare inter-umana este o stare care se poate traduce prin exemple simple:

- vai, cat de bou e, dar are niste ochi atat de blanzi!

- da, nu prea o duce capul, dar cu gura inchisa juri ca e o sfanta!

Problema este ca, la un moment dat, n-ai incontro, trebuie sa accepti ca boul ramane tot bou chiar daca iti poti oglindi compasiunea in ochii sai, iar capul, oricat de usor si de lipsit de probleme ar fi, tot nu poate juca rolul geamandurii de care te poti sprijini cand apa e prea involburata.

“Primenirea” clasei politice nu a fost mare scofala. Ba – ca sa ma exprim asa – din contra. Cohortele de fosile comuniste au fost inlocuite – majoritar – de armate intregi de pupincuristi. Nu e nicio mirare: ceea ce este adevarat pe taram comercial, este cu atat mai adevarat pe taram politic.

Pentru o vreme, am incercat sa privesc pana si aceasta “prefacere” ca pe un pas inainte. Am incercat sa ma conving ca, pe masura ce vor inainte in ierahia de partid, pupincuristii vor deveni mai deschisi la cap si nu vor cere noilor veniti in partid ceea ce li s-a cerut lor. Ei bine, m-am inselat: in loc sa se deschida la cap, pupincuristii s-au deschis la slit, transformand lingusirea in fundamentul oricarei structuri de partid.

Da, pupincuristii de partid si de stat… In sferele lor inalte, “frumoasa limba romana” nu este o metafora, ci o realitate.

Mai multe insemnari din sectiunea: Politica
Mai multe insemnari despre: Alegeri