Știi bine că am dreptate!

Una dintre „binecuvântările” rețelelor sociale este aceea că, oricât de prost ai fi, se vor găsi alții, cel puțin la fel de proști ca tine, care să îți dea dreptate.

Dacă mai adăugăm aici un corolar sau două – de pildă, „oricât de proaste ar fi glumele pe care le faci, se vor găsi alții, cel puțin la fel de proști ca tine, care să se hăhăie la ele” – plus câteva filtre și selfie-uri, devine de înțeles mecanismul prin care cu toții începem să ne credem niște mici zei. (Mici? Ei, vorba vine, haideți să părem modești!)

Și începem să credem că orice ar fi, indiferent de domeniul pus în discuție, nu doar că suntem obligați să avem o opinie, ci suntem obligați să avem mereu dreptate. Iar ideea asta – că e musai să avem întotdeauna dreptate – e cel mai rău lucru pe care ni-l putem face.

Pentru că, fără a ne pune constat la încercare ideile și convingerile, fără a ne provoca logica și credințele, devenim mai săraci, mai împuținați la minte, mai săraci cu duhul, Și am folosit cuvântul încercare pentru că simpla argumentare sau confruntare de idei sunt doar jumătăți de măsură. Esențial nu este cine câștigă; esențial este dacă tu, ca ființă umană, reușești să înțelegi argumentele sau convingerile unei alte ființe umane. În unele cazuri ai putea să îi dai dreptate. În altele, nu. Dar acesta este un lucru secundar. O consecință.

Ceea ce este cu adevărat important este să(-ți) dovedești că umanitatea ta poate trece peste ceea ce te desparte de omul de lângă tine. Pentru că, în viața reală, nu există oameni oameni buni și oameni răi. În viața reală suntem cu toții și sfinți și păcătoși în același timp. Și se poate întâmpla ca un om a cărui opinie nu o împărtășești câtuși de puțin pe un anumit subiect, să fie mai aproape de tine decât mulți alții în alte zone ale vieții.

Eu, de pildă, sunt o persoană căreia i se pare inacceptabilă orice îngrădire a libertăților individuale. Motiv pentru care nu sunt de acord cu o anume inițiativă a Coaliței pentru Familie. Cu toate acestea, am prieteni care susțin inițiativele Coaliței. Unii dintre ei fiind, spre deosebire de mine, foarte religioși. Ei bine, zilele trecute am avut o discuție – destul de aprinsă – cu o prietenă care susține, cu toată ființa sa, redefinirea familei. Știam că nu o pot clinti nici măcar un milimetru din convingerile sale, așa cum, la rîndu-i, știa că nu mă poate clinti. Cu toate acestea ne-am zis fiecare argumentele și credințele, încercând să ne spunem unde credem fiecare că greșește celălalt.

„O discuție fără sens”, probabil că vor spune unii. „Timp pierdut aiurea!” Nimic mai puțin adevărat. Marele câștig a fost acela că fiecare am reușit nu doar să ne auzim, ci și să ne ascultăm, în pofida credințelor noastre ireconciliabile. Și ne-am acceptat fiecare așa cum suntem: umani și, prin urmare, supuși greșelii și greșelilor.

Departe de a cunoaște certitudini, viața este alcătuită dintr-un noian de întrebări.

„Ce sens are un drum dacă acesta nu duce la o Biserică?”

Nu răspunsul contează. Și nici dacă avem dreptate sau nu. Contează că o Biserică poate avea multe înțelesuri. Și poate însemna foarte multe lucruri.

Imagine din Călăuza lui Tarkovski.

Recomandări

Adaugă comentariu