Spune-mi un secret!

“Spune-mi un secret”, i-am spus. Ea a făcut ochii mari, de parcă nu-i venea să creadă.

E adevărat, tocmai povestea ceva, iar eu am întrerupt-o brusc. E adevărat, întrebarea mea nu avea nicio legătură cu ce povestea. E adevărat, intraserăm în vorbă abia de vreo jumătate de oră, dar, cum ne aflam deja la al doilea pahar cu vin, nu mai eram tocmai străini. Așa că, dacă nu-i venea să creadă ceva, nu știam exact ce nu-i venea să creadă,

– Cum adică?
– Foarte simplu: spune-mi un secret.

Cu toții avem secrete. E în natura noastră. Unele secrete pot fi spuse, altele speră să poată fi spuse, altele așteaptă persoana potrivită să fie destăinuite, iar altele… ei bine, altele sunt sortite să rămână secrete. Așa că, în cazul în care dorim, avem cu toții ce spune. Iar eu, cu vagi excepții, atunci când mă interesează o femeie, traversez pe scurtătură: spune-mi un secret!

Pentru că a spune un secret – indiferent cât de neînsemnat – presupune o disponibilitate spre încredere. Iar într-o călătorie, oricât de scurtă sau de importantă ar fi, se poate pleca fără multe. Dar nu fără încredere. În plus, a spune un secret mai presupune și o înclinație spre onestitate, iar a spune un secret unui prea “puțin cunoscut” implică, desigur, și o doză deloc neglijabilă de imaginație.

– Nu contează dacă este un secret mare sau mic, i-am spus. Dar trebuie neapărat să fie un secret. Să fie ceva ce, până acum, n-ai mai spus la nimeni.

Iar ea mi-a spus un secret.

Sigur, asta – ca de fiecare dată – nu garanta absolut nimic. Dar era începutul unui început.

***

“Spune-mi un secret”, mi-a spus…

Recomandări

Adaugă comentariu