Scarlett, Scarlett, ce carapace ai!

Ghost in the Shell (2017) – film sf cu efecte speciale babane, cu o poveste mișto și cu Scarlett Johansson în rolul principal. Merită văzut.

Dacă îți plac filmele sf above the average, există o bună probabilitate să fii băiat. Dacă îți place Scarlett Johansson above the average, probabilitatea este chiar mai mare.

Lucrurile se complică atunci când avem de a face cu un film sf cu Scarlett în rolul principal. Film în care, adesea, mai și apare goală – pe atât de goală pe cât un robot poate să fie. Adică… noi la ce ne uităm aici, la Scarlett sau la film?

Ei bine, Ghost in the Shell reușește să ne scape rapid de dubii: filmul este atât de bine făcut, încât le ierți celor de la Paramount și DreamWorks până și faptul că personajului-robot interpretat de Johansson îi lipsește o parte esențială (știu, sunt unii care spun încă de pe acum că sex is overated, dar chiar așa, în viitor să nu mai rămână nici măcar o dunguliță simbolică?!).

Pe scurt: într-un viitor nu prea îndepărtat, Major (Scarlett Johansson) este prima creatură de felul său – un hibrid om-robot rezultat prin implantarea creierul unei femei salvate de la moarte într-un corp mecanic. O carapace robotică bântuită de sufletul si amintirile unui om real. Construită pentru a fi arma perfectă, Major va afla că a fost mințită, iar cei care îi spuneau că i-au salvat viața erau cei de care, de fapt, i-o furaseră.

Inspirat din seria manga cu același nume, Ghost in the Shell e o surpriză foarte plăcută pentru iubitorii de sf. Pe de o parte, cei cu o copilărie mai ciudățică și care confundau din reflex manga cu anime și pe ambele cu un anumit tip de animație de pe un anumit tip de site-uri, vor avea surpriza să facă diferența dintre manga și mangă. Ceilalți, vor avea surpiza să descopere că regizorul Rupert Sanders reușește – treabă deloc ușoară – să respecte atât spiritul operei lui Masamune Shirow, cât și spiritul filmului realizat în 1995 de Mamoru Oshii.

Dacă la toate acestea mai adaugăm și o serie de secvențe care nu au cum să nu ne amintească de atmosfera din Blade Runner și efecte speciale foarte bine realizate, cred că deja vă conturați o imagine. Așa că putem să revenim la Scarlett Johansson care, deși bate la fel de bine ca Black Widow, face un rol cu mult mai complex decât cel din universul Marvel (un univers care, personal, începe să mi se pară mai amuzant în seria de jocuri Lego Marvel decât pe ecrane).

Un joc actoricesc pus în valoare de Pilou Asbæk, cel care reușește să dea o dimensiune emoțională personajului interpretat de Johansson, dar și de ceilalți membri ai echipei (nu ai cum să nu-l remarci pe Ng Chin Han – un alt actor cunoscut publicului european din universul Marvel, iar Juliette Binoche… ei bine, e Juliette Binoche).

Una peste alta, filmul ar fi fost chiar și mai bun dacă ultimele 15 minute ar fi fost altfel. Cum să vă zic… Tot timpul am spus că Magicianul ar fi fost o carte cu mult mai bună dacă John Fowles nu ar fi scris ultima sută de pagini. Pentru că în ultima sută de pagini, într-o epocă pre-Facebook, Fowles ne explica totul, ca la proști, lasând prea puțin loc de interpretări personale. Astăzi, în plină epocă a proș Facebook, Rupert Sanders păcătuiește în sens invers: se ferește să dea o interpretare personală minimală unor aspecte cheie, lasând privitorul să-și tragă, în totalitate, propriile concluzii.

Acum, sigur, poate exista și o explicație: o interpretare personală ar fi putut adăuga un soi de stanjeneală în capul spectatorilor cu mintea mai odihnită, de vreme ce conceptele lui Shirow nu sunt tocmai ca fast-food-ul. Așa că Sanders a lăsat și loc și pentru vajnicul și bine-plătitorul spectator american să se bucure din plin.

Concluzie: Ghost in the Shell este un film care merită văzut.

Recomandări

Adaugă comentariu