Pasul doi

Orice călătorie, oricât de lungă, începe cu un pas.

Destul de tâmpițel în interpretarea care i se dă cel mai adesea în lumea occidentală, proverbul ăsta chinezesc este știut, sub diverse forme, de tot românul. Pentru că, se știe, românul e prin născare foarte tare-n căucing. Sigur, a existat o vreme când românul era doar foarte tare la dat sfaturi, but this is so yesterday and not holistic at all, my dear.

Așa că, de fiecare dată când ești rahat, ți se dă cu proverbul în cap. Toți fac coaching cu tine, deși nu le-ai cerut, nu i-ai rugat, nu ți-ai dorit. Dar cum ți-e jenă să-i trimiți chiar pe toți la origini pentru a deveni niște oameni mai buni, îți dai seama că e uman și că un om în rahat e ceva mai interesant decât o fotografie temporară cu pisici. Așa că îi suporți pe toți, ca pe o ploaie cu grindină. Și până la urmă, n-ai ce face, te supui. Nu neapărat de gura lor. Ci pentru că, dacă ești cu adevărat în rahat, la un moment dat îți dai seama că nu ai altă alternativă. Și, mai mult din disperare, faci primul pas, sperând că toți nevorbitorii de mandarină să aibă dreptate.

Dacă ai noroc, acest prim pas durează un timp. Dacă ai și mai mult noroc, trece destulă vreme până când ești din nou cu ambele picioare pe pământ. Uneori atât de mult timp încât uiți de ce ai făcut cu adevărat acel pas. Rămâne o amintire, eventual o cicatrice. Și știi că te-a durut, te-a durut al dracului de rău, dar nu îți mai poți aminti durerea. Și, până la o altă durere comparabilă, totul e bine.

Dacă nu ai noroc, faci pasul destul de repede. Și te trezești cu ambele picioare pe pământ, uitându-te nedumerit în jur: and now… what? Pentru că ți s-a dat de înțeles mereu – ba chiar ți s-a spus explicit mereu – că primul pas este decisiv. Că el contează cel mai mult. Așa că ți-ai creat așteptări și iluzii. Și o bună parte din forța, din tăria de a face dracului ceva că altfel nu se mai poate, ți-ai extras-o tocmai din “primul pas este cel mai greu”.

Iar acum gata, l-ai făcut, a rămas în spate. Iar în față nu se vede nimic: nicio schimbare, niciun reper, nici măcar o linie a orizontului. Și se vor găsi câte unii să-ți spună – tot neîntrebați – că, de fapt, tot ceea ce contează cu adevărat este călătoria. De parcă ție de asta îți arde: de plimbare!

Și stai pe loc o vreme. Stai așa, până îți amortește trupul și sufletul. Și nu înțelegi – nu mai poți să înțelegi – absolut nimic. Încă un prim pas? La dracu, doar ce ai mai făcut unul! Și ce-ți garantează că apoi nu va trebui să mai faci încă unul. Și încă unul. Și încă unul! Către unde? Să fie viața asta doar o adunătură de primi pași? O călătorie cu un tren bezmetic printre stații fără nume și, adesea, anoste? Dacă-i pe așa, nu viața, ci destinul e o curvă. O curvă ieftină ce poartă la gât un șirag de momente insipide în care ești obligat să stai pe loc, să amorțești și sa-ți iei existența la întrebări. La palme. Și, eventual, la înjurături.

Adevărul e că nimeni nu îți vorbește despre pasul doi. Și, foarte probabil, nici nu-ți va vorbi vreodată: cei mai mulți nici nu știu de existența lui, iar ceilalți, chiar dacă ar face efortul și și-ar găsi cuvintele potrivite, nu au de unde să știe că au găsit omul potrivit și urechile potrivite. Nu au de unde să știe dacă ai coborât suficient de mult pentru ca apoi, reînălțându-te, să poți vedea că orizontul nu e o linie, ci o definire.

Așa că stai pe loc o vreme. Stai așa, până îți amortește trupul și sufletul. Iar la un moment îți dai seama că trebuie să faci ceva. Că, pur și simplu, nu ai altă alternativă. Și, mai mult din disperare, faci pasul…

Pasul unu sau pasul doi?

Recomandări

Adaugă comentariu