Noii zei ai comunicării

Am renunțat să mai organizez Internship 2.0 – un proiect pe teme de comunicare de care, probabil, prea puțini își mai aduc aminte – în 2013. A fost o decizie dificilă, chiar am ținut foarte mult la el, m-am zbătut mult până să decid.

Am explicat la vremea respectivă „de ce”. Așa, în linii mari. Și am făcut un pas în laterală, așteptând să se risipească pâcla. Iar de pe poziția de spectator atent mi-am văzut de lecturile și proiectele mele, încercând să-mi cataloghez ca „prea pesimiste” gândurile referitoare la „viitorul industriei”.

Pâcla, însă, nu doar că nu s-a risipit, ci a devenit, an de an, mai densă. Atât de densă încât a fost catalogată drept teren fertil. Iar acum nimeni nu mai înțelege nimic din ce (i) se întâmplă. Astăzi, toată lumea se plânge, concomitent (!!!), de salarii prea mici, de fișe ale postului prea încărcate, dar și de lipsă de personal calificat și de pretenții prea mari.

Păi… noii zei ai comunicării unde sunt? Cum, nu rezolvă probleme? Păi atunci ce fac? Cum, nu este comunicarea domeniul cu cei mai mulți specialiști din lume? Cum, atunci când vine vorba și de rezultate, nu toată lumea se pricepe la comunicare?

Ah, deci trebuie să mai și înveți câte ceva. Iar după ce ai investit (timp, bani sau timp și bani), îți dai seama că ai învăța, dar nu prea mai ai de la cine sau că nu prea pricepi ce ți se spune și, prin urmare, lucrurile nu au pentru tine valoare practică.

Hmmm…

Adevărurile sunt simple. Dureros de simple. „Datorită evoluției” din ultimii ani, deși toată lumea pare a se pricepe la comunicare, aproape nimeni nu mai știe ce e comunicarea. Și, după ce s-a dat cu toporul în profesori și școli fără a se pune nimic în loc, dascălii au ajuns într-un soi de Avatar: „nu poți umple un pahar care e deja plin„. Iar pe o piața invadată de tot felul de specialiști (cu sau fără diplome), ștacheta a fost a coborâtă tot mai jos. Și mai jos. Până când comunicarea a devenit „acel lucru pe care l-ar putea face oricine dacă ar avea timp”.

Păi dacă l-ar putea face oricine, ce pretenții salariale să ai?! Și dacă oricum îl poate face oricine, de ce să nu îi dăm acestui oricine și alte lucruri pe care le-ar putea face oricine? Făcutul cafelei, de pildă. Mici comisioane pentru clienți sau pentru familie. Cumpăratul de becuri și neoane. „Cum, nu știi Fotoșop? Și nici măcar să filmezi un viral pe telefon? Păi voi nu învățați nimic în școala aia? Băi, oricine, să știi că oricând pot angaja pe oricine!”

Iar acestea fiind spuse, s-au așteptat rezultate. Și s-au așteptat. Și s-au așteptat. Și s-au tot așteptat. Și încă se mai așteaptă și astăzi când unii au început să-și dea seama că nu like-urile aduc fericirea. Nu pentru toată lumea. Și nu în orice condiții. Așa că au prins să caute „specialiști mai specialiști”. Doar că – ce să vezi – aștia-s obraznici: cer bani!

„Mai mulți bani ca oricine? Cum adică? Mai bine angajăm încă un oricine. Poate chiar doi. Și, în defintiv, ia mai dă-i bă dracu’ pe toți: noi știm cel mai bine ce e de făcut și oricine ne poate aduce cafeaua!”

Recomandări

Adaugă comentariu