Nicio ploaie nu se aseamănă cu alta

Plouă încet, încet, plouă și-mi este dor… Oricât încerca să o oprească, melodia continua să-i răsune în minte fără motiv, insinuându-și versurile printre amintiri, șerpuind printre gânduri, încet, încet, ca o otravă lentă.

La un moment dat renunțase să se mai împotrivească și rămăsese așa, în noapte, cu ochii deschiși și privirea sprijinită de peretele din dreapta patului. Afară chiar ploua. O ploaie rece, măruntă și stupidă.

În orașele mari până și ploaia sună fals, își spuse. Lui, ploaia încetase să-i mai vorbească deși, la un moment dat, o iubise. Iubise ploi de toate felurile – așa cum iubise femei de toate felurile: cu pasiune și necondiționat, dincolo de vremuri și vreme.

Plouă și-mi este dor, de ochii tăi căprui… Melodia continua să îi răsune în minte când i-a simți trupul gol lipindu-se al său: femeia aceasta știa să-l îmbrățișeze așa cum nimeni nu mai reușise să o facă. Reușea, într-un fel doar de ea știut, să-l facă să simtă că este îmbrățișat dincolo de limitele trupești. Iar acum ea se lipise atât de cu totul de el, încât, instinctiv, încerca să-și potrivească ritmul respirației după al ei, de teamă ca nu cumva să o trezească.

– La ce te gândești, îl întrebă, mângâindu-l ușor.

– La nimic, îi răspunse, imaginându-și-o cum ține ochii încă închiși. Și se întoarse încet spre ea, pentru a-i face loc să i se așeze la piept. Dormi, hai, dormi… îi șopti, plimbându-și degetele prin părul ei – încet, încet – așa cum știa că ei îi place.

Ea zăbovi așa câteva momente. Apoi, ridicându-se brusc peste el, îl privi în ochi și îl întrebă iar:

– La ce te gândești?

– Mi-e dor de tine, răspunse.

Uneori îți poate fi nespus de dor de cineva chiar și atunci când acel cineva se află lângă tine.

– Ai vrea să nu mai plec?, întrebă ea șoptit, continuând să-l privească în ochi.

Era complicat. Nu fusese simplu niciodată – de fiecare dată când încercaseră să fie împreună realizaseră că le era mai bine unul fără altul; iar de fiecare dată când se despărțiseră realizaseră cât de dor le era unul de altul. Ca și nebunia, sentimentele se mistuie în doze mici. Altfel sufletul, săracul, n-ar putea să mai viețuiască doar într-un singur trup.

În loc de răspuns, ieși pe balcon, la o țigare. Ea îl urmă după câteva clipe, acoperită doar de cearșaf, strecurându-i-se în brațe ca o nălucă și amuzându-se de felul în care încerca să sufle fumul fără să o atingă. Ea nu fuma, dar cochetase întotdeauna cu acest viciu al lui de parcă ar fi fost al ei.

Au stat așa, îmbrățișați, până când frigul le-a contopit trupurile, iar noaptea le-a îmbibat pielea.

– Nicio ploaie nu se aseamănă cu alta, spusese ea.

– Da, nicio ploaie nu se aseamănă cu alta, spusese și el.

Apoi au intrat împreună în cameră.

Recomandări

Adaugă comentariu