Join the joyride

“Vreau să mă regăsesc în adâncimile ochilor tăi”, i-am spus.

Îmi plăcea să o privesc cum sta așa, cu capul pe pernă: puteam găsi o mie de nuanțe de auriu în părul ei și  aș fi petrecut ceasuri întregi doar încercând să urmăresc încotro duce un fir sau altul, lăsându-mi gândurile să se piardă prin labirintul lor.

Eram sincer: chiar mi-ar fi plăcut să pot plonja printre genele ei. Ca într-o lagună. Există atât de multe feluri de a ne pierde… Iar eu simțeam că în ochii aceia “aproape albăstrui” m-aș putea regăsi. Simțeam sau speram? Probabil, amândouă. Pentru că nu știam nici când m-am pierdut, nici cât sau ce anume din mine am pierdut.

Ca atunci când ai plecat de acasă și simți că ai uitat ceva important: oricât de mult te străduiești, nu îți poți aminti ce anume. Și îți dai seama că ai uitat cu adevărat ceva fie abia când taxiul e prea departe, fie abia după ce ajungi la destinație. Oricum, prea târziu.

Eu mă adânceam în privirea ei și speram că încă mai am timp să mă regăsesc. Întotdeauna e așa: întotdeauna sperăm. Altfel am fi nevoiți să acceptăm că ne-am schimbat fundamental. Și am fi forțați să ne luăm rămas bun de la trecut ca de la o vacanță și de la noi înșine ca de la un străin.

She says: Hello, you fool, I love you./ C’mon join the joyride/ Join the joyride…, îmi cânta ea de fiecare dată când mă simțea îngândurat. Iar melodia asta – pe care altfel o consideram cu mult prea disco pentru gusturile mele – ajusese să-mi placă. Îmi place și astăzi, deși o consider la fel de disco. Pentru că despre asta este vorba: join the joyride…

M-am lăsat purtat mereu de vârtejurile vieții fără a sta prea mult pe gânduri. Așa că, asumându-mi greșeli și regrete, am străbătut hotare și țărmuri. Iar din când în când mă opream. Într-un anume punct, într-o anume stare, într-o anume viață.

“Dați-mi un punct de sprijin și voi urni din loc Pământul”, spunea Arhimede. Iar eu spuneam ca el, scrijelind cercuri în jurul locului de care mă priponeam, asemeni câinelui în lesă. Și îmi spuneam că fericirea este un exercițiu de voință, că melancolia este doar pentru cei slabi, că fără de tipare am călca mereu în străchini și că oamenii maturi sunt mereu responsabili. Și alte prostii asemănătoare. În definitiv, cine eram eu să-l contrazic pe Arhimede?

Abia târziu aveam să-mi dau că greșesc. Și că Arhimede avea, de fapt,  dreptate: grecul a vorbit întotdeauna despre un punct de sprijin și nu despre un punct fix. Iar punctul de sprijin poate să te însoțească prin vârtejurile vieții. Așa cum tu, la rându-ți, poți să-l însoțești: un punct de sprijin îți este întotdeauna pereche. Totul e să-l cauți, oricât de lungă sau de dureroasă ar fi căutarea. Join the joyride!

“Vreau să mă regăsesc în adâncimile ochilor tăi”, i-am spus, cu ani în urmă. Și, în timp ce-mi doream să pot plonja printre genele ei ca într-o lagună, mi-am amintit că viața este ceea ce ți se întâmplă, nu ceea ce gândești că ar trebui să ți se întâmple. Și chiar și astăzi, când îmi e dor să mă regăsesc, mă gândesc la acea femeie. Și zâmbesc.

Recomandări

Adaugă comentariu