Înviere

Nu sunt un om religios. Ba dimpotrivă. Dar, cu toate acestea, nu m-am considerat niciodată necredincios. Cu atât mai puțin ateu (gândul că aș putea avea ceva în comun cu Ion Iliescu m-a ținut departe de acest termen).

Împărtășesc o serie de valori de bun-simț ale Credinței, însă valorile bunului-simț mă țin departe de Biserică. Și, cu toate acestea, am fost în fiecare an la Înviere.

Nu pentru că așa spune tradiția. Nici pentru că așa face mai toată lumea și cu atât mai puțin pentru ceea ce spun preoții. Am mers în fiecare an la Înviere pentru că, în fiecare an, acolo, am parte de micul și personalul meu miracol. Acolo, printre oamenii ce așteaptă dincolo de garduri (am intrat o singură dată „de-adevăratelea” într-o Biserică și, din respect față de cei religioși, eu, cel nereligios, prefer să nu pășesc în spațiul ce le este destinat).

Oamenii aceia „de dincolo de garduri” sunt mereu o mulțime pestriță: unii mănâncă semințe, alții fumează, alții spun glume, alții își bârfesc vecinii sau colegii… Cei mai mulți se uită pe telefoane, așteptând să vină Lumina ca pe-o obligație de serviciu… E destul de greu să găsești semne de evlavie într-o mulțime ce, paradoxal, a venit acolo tocmai din evlavie.

Și, cu toate acestea, an de an, în momentul în care iau Lumină, simt că în mine renaște dorința de a fi un om mai bun. Nu fără de greșeală sau fără de păcat. Nicidecum perfect. Ci doar ceva mai bun.

Pentru mine, an de an, momentul acesta este o re-înviere. Și, într-un anume fel, o re-naștere. Ceea ce nu înseamnă că și reușesc să fiu mai bun. Dar încerc, uneori măcar mă străduiesc și, cel puțin din când în când, sper că o pot face.

Eu, omnistul.

Recomandări

Adaugă comentariu