Despre egosim și îndrăgostire

Să vă spun un secret: sunt o persoană care se îndrăgostește ușor. Sigur, nu e ca și cum femeile care s-au perindat până acum prin viața mea nu ar fi sesizat asta. Dar cum este vorba despre un grup numărabil, deci limitat, tot secret se numește.

Ba chiar este un secret pe care, nu cu mulți ani în urmă, nu l-aș fi mărturisit pentru nimic în lume. Cu atât mai puțin în public. Pentru că obișnuiam să îl raportez la ceilalți. Și îl consideram stânjenitor.

Așa se face că m-am îndrăgostit deseori în viață. (De multe ori? Nu știu. În orice caz, nu de puține ori.) Lucru explicabil de vreme ce sunt genul acela de bărbat căruia îi este imposibil să se apropie fizic de o femeie dacă, în prealabil, nu au schimbat măcar câteva gânduri – rostite sau nu – care să ofere senzația unui quelque chose. Lucru nu întotdeauna apreciat de femei și prilej de glume amicale printre prieteni.

Și, pentru că lucrurile nu sunt niciodată ușoare, chiar mă îndrăgostesc! Adică nu e așa, doar o părere – scuză-mă, m-am împiedicat, n-am fost atent, îmi era gândul în altă parte. O perioadă am considerat că aceasta se datorează capacității mele – uneori, credeți-mă, uluitoare! – de a afla frumusețe în lucruri/ gesturi/ întâmplări aparent banale. Și spun „datorează” și nu „din cauza”. Pentru că, la vremea aceea, consideram că această capacitate are darul de a scuza unele lucruri mai puțin plăcute.

Multă vreme am considerat ca fiind o calitate și o altă capacitatea a mea: aceea ca odată intrat într-o relație să ofer tot ceea ce sunt capabil să ofer și, în același timp, să renunț/ să sacrific părți esențiale (uneori definitorii) ale felului meu de a fi pe altarul „binelui în cuplu”.

Desigur, din anumite perspective, acestea chiar pot fi calități. Însă, în același timp, sunt și dovezi de egoism. Îndrăgostindu-mă, îmi potoleam „foamea de îndrăgostire”, însă, conștient fiind de lucrurile „aparent banale”, mă plasam din start, pe o poziție privilegiată. Cât despre sacrificiile mele – multe și câteodată dureroase… acestea pot fi privite ca o încercare de a mă poziționa drept un „martir al cuplului”. Și, în cele din urmă, tot ca o dovadă de egoism.

Cu toții trecem prin viață prin astfel de perioade. Perioade în care facem confuzie între „a-ți trăi viața”, a fi „eroul propriei vieți” și a fi „buricul târgului”. Iar în ceea ce mă privește, tot ceea ce am învățat a fost să fiu ceva mai conștient de egoismul meu. Și de a încerca astfel să-l controlez, să-l limitez și acționez cât mai puțin sub imboldul lui.

Dacă mă îndrăgostesc mai rar? Ei, asta e o altă discuție! Cert este că, în cele din urmă, orice act al îndrăgostirii este un act de egoism. Prin îndrăgostire ne potolim foamea din suflete și trupuri. Iar dacă avem noroc și mai și știm să ne ținem în frâu – măcar uneori – egoismul, după ce îndrăgostirea trece, poate avem șansa să învățăm să iubim. Uneori, pentru o viață.

Foto: Ahmed W Khan

Recomandări

Adaugă comentariu