Cine-a tras in noi, 16-22? (II)

(continuare)

Piata Palatului era plina cu oameni. Inexplicabil, dar atmosfera de atunci aducea cumva cu revelioanele din Piata Universitatii. Multa lume vesela fara sa stie de ce, multe chipuri ciudate, cateva sticle cu bautura… La balconul CC-ului cineva vorbea. Din cand in cand, zgomotul gloantelor, dar nimanui nu parea sa ii pese.

Ne aflam undeva, la marginea multimii. “Mai copii, nu mai stati aici ca-i periculos! Duceti-va mai in mijloc sau plecati acasa…” Barbatul avea cam 30 de ani si era imbracat cu o suba muncitoareasca, la fel ca si ceilalti doi care il insoteau. “Lasa-i, ma, sa faca ce vor!”, a spus altul. Apoi si-au croit drum in stanga, spre magazinul Muzica.

Cand gloantele au inceput sa se auda iar, am incercat sa mergem mai in mijlocul multimii. La un moment dat ne-am oprit: multimea din Piata Palatului suferise parca o mutatie, transformandu-se intr-un animal neinteles, respirand instincte primare prin cateva mii de guri.

Am decis sa o adapostesc pe prietena mea la amicii nostri din Drumul Gazarului si sa ma intorc. Am ajuns la ei fara probleme. Am lasat fetele in casa si am coborat cu prietenul meu. In fata blocului am facut cu mana unui autobuz “rechizionat de revolutionari”.

Inauntru mai erau sase barbati. Doi dintre ei aveau pusti-mitraliera. Toti veseli, toti gata sa apere “revolutia”. Ne-au lasat la Pieptanari spunandu-ne ca se duc la uzina sa mai ia alti colegi si ca fie ii asteptam, fie gasim alta masina. I-am asteptat aproape o jumatate de ora. N-au venit. Ne-am intors in apartamentul din Drumul Gazarului. Intr-un tarziu, cu ochii in lacrimi, aveam sa adorm. In rapaitul neincetat al gloantelor de la Budimex.

Dimineata, prietenul meu si cu mine am plecat din nou. De data asta reusisem sa ne urcam in remorca unui camion al revolutionarilor.

Am fost in toate “punctele fierbinti”. Inima inca nu vroia sa accepte ceea ce ratiunea ii spunea ca este evident. In cele din urma, pe seara, am ajuns la Politehnica: universitatile trebuiau si ele “aparate”.

Am deschis usa Facultatii de Mecanica cu sentimentul ca intru intr-un parc de distractii. Voci vesele, chipuri senine. Intr-unul din amfiteatre un video si un televizor (color!) delectau audienta cu un film al lui Sergiu Nicolaescu pe care nimeni nu-l vazuse pana atunci. Se faceau glume, se legau prietenii. Si cum suntem un popor sociabil, prieteniile erau aprofundate prin colturi mai intunecoase.

M-am intalnit acolo cu cativa dintre amicii din facultate. Unul dintre ei avea o prietena al carei tata era colonel in militie. Cand fusese sa o ia de acasa, tatal le spusese sa nu se duca la Televiziune sau in Piata Palatului. Ii spusesera ca se duc in Politehnica, iar tatal fusese imediat de acord, urandu-le “distractie placuta!”. In momentul acela, pentru mine, “revolutia” a luat sfarsit.

Am reusit cu prietenul meu sa luam doua pusti-mitraliera. Ne plictiseam ingrozitor, asa ca ne-am urcat pe acoperisul Facultatii, cu pustile in maini. Am petrecut vreo doua ore, amuzandu-ne de tot ce ni se povestise. Cu o seara inainte, in Politehnica se auzisera primele focuri de arma. Cineva din Automatica a vrut sa verifice daca arma are piedica pusa. Nu o avea. A descoperit asta tragand un foc catre Mecanica. Cei din Mecanica au crezut ca sunt atacati. Si au tras cateva focuri spre Automatica. In cele din urma, au vorbit la telefon. Au ras si si-au promis sa fie mai atenti.

Am coborat de pe acoperis aproape inghetati. In facultate era cald si bine. Am mai stat o vreme la povesti, cu amicii din facultate. Nu pot sa bag mana in foc, insa exista sanse ca unii dintre aceia care isi vor sarbatori majoratul in septembrie 2008 sa fie rodul primilor politehnisti indragostiti de libertate.

Restul e istorie.

Recomandări

Un comentariu

  1. […] Cine-a tras in noi, 16-22? (II); […]

Adaugă comentariu